.

Cu toate că, fiind acum la putere, s-ar fi cuvenit să merg într-un local cuviincios, dorinţa de-a urina mă determină să intru la benzinărie. Ca şi-n alte dăţi, îl întâlnii pe domnul preşedinte în salonul de fumători.

– Vin imediat! – răspunsei la salut, arătând cu bărbia către closet.

Preşedintele făcu un gest din mână, cu sensul „e tot aia”. Dorea să spună că, odată aşezat, e incomod să te mai ridici ca să mergi la closet. Eu, însă, nu eram aşezat şi, în plus, purtam pantaloni albi, astfel că preferai cabina.

– Ce bem? – întrebai după ce-am revenit.

Amicul îmi întinse o mie de lei şi ridică din umeri, un fel de-a zice: „Ia ce crezi tu”.

Alesei o sticlă de Martell şi ţigări de foi pentru mine şi-o bere Timişoreana pentru conviv, păstrând restul banilor.

Starea preşedintelui era una stranie. Părea a avea chef de vorbă, dar nu-şi găsea cuvintele. Îi venii în ajutor, în manieră maieutică:

– Cum e?

– Naşpa!

– Chiar, cine te-a lucrat? Ăia de la SRI?

– Nu numai…

– Şi-acum?

– Acum, asta e! – oftă, luând apoi o gură din berea caldă (am ales-o astfel ca să nu răguşească).

Pe la al treilea pahar, avui o curiozitate:

– Ce-a vrut să spună doamna Elena Udrea afirmând că în şapte luni o vom regreta?

– Eh, ce să zică şi ea? Probabil, crede că-s toţi ca mine! Eu, cam o dată la şapte luni o solicitam…

– Şi… de rutină? – insistai.

– Cu Roberta.

Cum preşedintele deveni abulic, berea răscolindu-i poşircile ingerate anterior, alesei să plec, neuitând să-i mai cer nişte bani, ca să am peste zi.