O poveste parfumată cu flori de câmp

Foto: Daniela Lupu

.

Aurel umbla de două ceasuri şi bombănea din vreme-n vreme:

– O poveste parfumată cu flori de câmp! Ce idee! Merg ca prostul şi, în afară de câţiva maci lângă calea ferată, nu văd nicio floare! Aici se face agricultură, nu horticultură!…

Ultimul gând îl umplu de-un iz de mândrie, dat fiind caracterul practic al localnicilor, aşa că medită mai aşezat:

– Bine, ceva piticanii cu petale se mai zăresc ici-colo, da’ nici nu ştiu dacă astea se pun tot la flori… Oricum, e ceva vegetaţie, că au şi frunze.

Aurel pornise în acest drum căutând inspiraţie pentru povestea parfumată de sâmbătă. Dar, lipsit aproape cu totul de simţ olfactiv, ar fi putut intra şi-n closetele din Giuleşti fără să bage de seamă.

– Cum să scrii despre ceva ce nu poţi percepe? Şi, de ce tocmai despre flori de câmp?

Se linişti îndată, căci îşi dădu seama că n-ar putea scrie mare lucru nici despre florile de munte, de pădure, de grădină ori ce flori vor mai fi fiind. Bărbaţii stau prin birturi, nu cască gura la fleacuri.

Dar, totuşi, se angajase să scrie săptămânal. Deodată, o idee îl fulgeră:

– Ce-ar fi să plagiez?

Ajunse în curând acasă şi, prin metoda copy/paste, luă un fragment de la Mirela:

„Sub tălpile noastre goale, se lăsau strivite, fără suspine, firele de mătase verde, lăsându-şi seva de viaţă dătătoare…

-A ce miroase iarba?

-A verde, a câmp, i-am răspuns micuţei mele, care la cinci  ani deja începea să simtă, ca şi mine, miresmele cele mai subtile. Simţ pe care şi-l dezvoltă pe zi ce trece, ca văzul, auzul sau tactilul.”

„Merge!” – îşi zise Aurel, apoi adăugă cu glas:

– Să mai iau şi de altundeva, să nu se prindă! Başca, n-am nicio micuţă de cinci ani acasă!…

Cum Carmen scrisese deja povestea, luă şi de-acolo:

„Iubesc zilele de vară, când stau întins în iarba necosită, înconjurat de flori sălbatice şi ţârâit de greieri. Atunci şi numai atunci, timpul îşi dilată clipele şi cerul îşi coboară bolta.”

Adăugă un final de la el:  „Parfumul florilor de câmp mă împresoară şi mă face să pregust alte tărâmuri”…

– Ajunge, că mai bag şi-o poză!

Cum primi imediat trei like-uri, îşi zise că i-a reuşit manevra.

De la Lolita n-a putut plagia, căci a scris în versuri. Diana, Sara, Florentina, Gabi şi Elly au postat târziu, era tardiv să mai plagiez.

MFC 26

.

Azi fiind ziua fără prea multe cuvinte, nu vom vorbi încă despre Nono ori despre autoarea cărţii, dar semnalul va da de înţeles că merită să o facem…

.

Presupun că se vor interesa de aventurile ursului de pluş şi: Carmen, Mirela Pete, Anacondele, Daurel, Lili, Gabi, Angela.

Parfumul nopţii de Sânziene

Foto: Alina Gâdoiu

.

Nelu nu este tocmai un tip citit, însă nici bătut cu leuca-n cap. Chiar dacă poate părea ciudat ca un bărbat la patruzeci de ani s-o pornească în toiul nopţii pe câmp, motivaţia sa era una destul de solidă. Fără să ştie exact ce se prăznuieşte, înţelese că, anual, pe 24 iunie trebuie să dea de băut, ca să nu-şi supere prietenii. Şi mai ştia că nopţii premergătoare i se zice de Sânziene.

„O fi vreun sfânt Ioan…” – îşi zise, pentru că mintea nu cunoaşte odihna şi întotdeauna trebuie să se îndeletnicească cu ceva. Acum, că era Ioan Gură de Aur, Ioan Postitorul, Ioan Damaschin, Ioan Cucuzel, Ioan Scărarul ori vreun alt Ioan, Nelu nu mai ştia. „E treaba părintelui Ilarie!” – rezolvă în gând.

Nelu mai dădea pe la biserică, însă niciodată când urma să sărbătorească acasă, ca să nu înceapă petrecerea gata obosit. „Catolicii, cel puţin, stau în bănci! Plus că la ei vine preotul o dată pe lună, că mai are şi alte sate…”

Se temuse degeaba că va orbecăi, căci luna arginta câmpul. Vântul de apus prinse a răscoli ierburile aducând miresme nedefinite.

„E fain, da’ n-aş putea spune a ce miroase! Ar trebui să se simtă sânzienele, doar e noaptea lor. Alea, însă, au un ton de sălbăticie, da’ nu cine ştie ce. Acum, parcă mi-ar aduce vântu-n gură gust de mentă şi de fiere şi un gust de busuioc!…”  Ca orice fumător, Nelu nu prea distingea mirosurile, chiar dacă, născut şi crescut la ţară, ştia după nume toate buruienele.

Însă, nu după parfumuri pornise el în toiul nopţii, ci ştiind că, în noaptea asta, ard focuri vii pe câmp şi, acolo, de regulă sunt îngropate comori. „De parcă numai într-o noapte pe an ar avea oamenii nevoie de bani! Dacă tot e să indice comoara, s-o facă lunar, cel puţin! Că şi italianul tot aşa ne plăteşte, în fiecare lună pe data de 28”.  Italianul era patronul fermei şi ar fi fost mulţumit de recolte, dacă s-ar fi furat mai puţin. Dar, asta e! Mereu angaja alţi paznici şi, de fiecare dată aproape, aceia cădeau la înţelegere cu furii.

Multe legende circulă despre noaptea de Sânziene. Între altele se spune că, dacă laşi un vas cu apă afară, aceasta se preface-n aspru vin peste noapte, chiar dacă nu la toţi, ci doar la oamenii cu credinţă curată. Într-un an, a încercat şi Robi. Cum neamţul obişnuia să bea şi spirt sanitar, dacă nu mai avea bani de rom, Nelu-i făcu o poznă: sări gardul şi-i schimbă apa cu spirt. Robi fu impresionat de minune şi mulţumi Cerului că a ţinut cont de gustul său personal, căci vin nu prea obişnuia să bea.

Chiar când porni a râde-n sinea sa, amintindu-şi de farsă, Nelu zări, în apropierea fântânii, flacăra aurie indicatoare de comori. În preajmă, se prinseseră-n horă douăsprezece fete de-o frumuseţe nemaivăzută. Nelu nu ignoră cu totul acest aspect, dar el pornise după comoară, nu ca să-şi facă cunoştinţe noi. „Uite şi la astea! Ţopăie taman unde am eu treabă!”

Ajuns în dreptul tinerelor, Nelu mormăi ceva, făţărind buna creştere. Cum acelea îşi văzură de dansul lor, bărbatul trecu nu se ştie cum printre ele, fără să le-atingă. În mijlocul horei, flacăra ardea fără să mistuie şi, aşa cum se zice din bătrâni, indica o comoară. În cazul de faţă, era un portofel. Nelu se uită înăuntru: patru sute de euro şi câteva acte pe numele Alfred Ziege. Lăsă actele în câmp, căci este un om cinstit, şi luă doar portofelul – deoarece îi plăcu – şi, evident, banii.

– Dacă dau de băut, rămân cu o sută… – bombănea el întorcându-se în sat. Cică, comoară! Păi, patru sute de euro făceam şi dacă mergeam cu Mihai ca salahor, la oraş!…

Acum parcă simţi, cât putea el s-o facă, şi mirosul florilor de sânziene, însă era posomorât şi nu-i dădu nicio atenţie.

.

Recomandări: Mirela Pete, Gabi.

Poveşti parfumate: Mirela, Diana, Daurel, Elly, Florentina, Lili, Carmen, Gabi, Lolita.

Poză necanonică

.

Recomandări: Carmen, Mirela Pete, Angela, Gabi.

Romanciera

Foto: Bucharest Daily Photo

.

Căsătoria Simonei se autodevoră cu voluptate.

„M-am măritat cu un bou!” – constată ea, după doar câteva luni. Divorţul veni oarecum ca de la sine, chiar dacă nu neapărat revelaţia femeii a fost determinantă.

Despărţirea de cineva indigest aduce o uşurare, însă, în egală măsură, lasă un gol, insaţietate pe care Simona căută s-o compenseze prin bulimie şi televizor. „Mă fac ca o balenă!” – îşi zise în curând, aşa că se apucă de fumat. După cum se ştie, fumatul n-a dăunat nimănui, dar apăru o altă problemă:

– La televizor dă ori reluări, ori prostii! – decretă Simona.

Tavi venea doar din când în când şi stătea doar cât era necesar.

„N-am de gând să mă încurc cu alt papagal!” – decise, măcar pentru o vreme, încercata femeie.

Cum nu putea doar să bea cafea şi să fumeze privind în neant, se apucă de scris. „De ce nu? Doar scriam fain în liceu!”.

Fără pretenţia de-a revoluţiona Literatura lumii, Simona scrise în doar trei luni o carte, Romanciera, în care, ca într-o acuarelă suavă, descria viaţa lipsită de orizont a unei femei care-şi trece vremea cu nimicuri. Ici-colo, nu lipseau tuşele de-un umor păstos. Deşi scrierea era oarecum autobiografică, Simona evită să-i dea acest caracter.

Văzându-şi romanul terminat, fu mulţumită: „N-oi fi eu Selma Lagerlöf sau Emily Brontë – nici nu mi-aş dori să am un nume cu caractere speciale! -, da’ cartea-i faină! Limpede, scrisă vioi, amuzantă, senină…”

Mânată de entuziasmul începătorilor, Simona îşi tipări cartea şi, printr-un concurs de împrejurări, reuşi să-i organizeze lansarea în cadrul Bookfest. Cum şi vându vreo cincizeci de exemplare, ar fi trebuit să sărbătorească undeva, relativ mulţumită. Dar, o mai veche patimă reveni tocmai acum, autoarea dorind să vadă cum vor reflecta televiziunile evenimentul. Butonă pe la cinci programe de ştiri şi câteva jurnale ale celorlalte televiziuni. Pretutindeni, doar imagini irelevante şi-o expediere a subiectului în trei vorbe, şi acelea inepte. Despre cartea sa, niciun cuvânt! Cu totul alte întâmplări atrăseseră atenţia televiziunilor. Simona ieşi să bea la benzinărie. În câteva ceasuri, fumă un pachet de Camel. În zori, hotărârea sa era luată:

– O dau dracului de literatură! Mai bine, îmi omor mama cu o sută optzeci de lovituri de cuţit! Şi-o s-o încurce şi ştoarfa de directoare, că nu am făcut controlul psihologic… Sau, îl tranşez pe unu’ şi apoi mă mărit cu un drogat, în puşcărie! Poate fac şi un copil…

.

Recomandări: Mirela Pete, Gabi, Daurel.

Secretul grădinilor (poveste parfumată)

Chiar dacă singur Dumnezeu deţine atotştiinţa, dezvoltarea serviciilor secrete şi-a metodelor de urmărire ne-a făcut să cunoaştem destul de în amănunt povestea a doi fraţi şi-a peripeţiilor acestora, peripeţii care, la urma urmei, s-ar cufunda cu totul în banal dacă nu le-ar salva măiestria epică.

Şerban apucase de tânăr pe calea ajutorării semenilor, împrumutându-i cu bani pe cei aflaţi în nevoi contra unor dobânzi – în opinia sa – modice, în vreme ce fratele său, Zaharia, fiind o fire lipsită de simţ practic, urmă un institut politehnic şi deveni inginer. Cei doi se amăgiră vreme îndelungată că sunt fericiţi, socotindu-se liberi să-şi facă damblalele în vreme ce soţiile iubitoare îi aşteptau acasă. O vreme, nu dădură crezare zvonurilor că soţiile lor n-ar fi într-atât iubitoare, cât iubăreţe. Mai apoi, mărturiile înmulţindu-se şi apărând şi dovezi palpabile, cei doi trebuiră să accepte evidenţa, mai cu seamă când îşi văzură femeile păcătuind în grădina înmiresmată. Nu dorim să indicăm etnia celor cu care păcătuiau, iar grădina a fost evocată deoarece este tema acestei săptămâni la Povestea parfumată, însă posteritatea poate înlocui cadrul şi cu acela al unui apartament.

– În secolele trecute, ni s-ar fi spus încornoraţi! – medită Şerban, pe la al patrulea coniac.

– Şi acum? – dori fratele său să afle în ce categorie se înscrie.

– Acum… fraieri, papagali vopsiţi, ciuri-buri… chestii de astea. Partea mai nasoală e că nici nu prea ai ce să le faci! Dacă am fi în Mongolia… Ştii ce păţesc tipele ca ele în Mongolia?

– Nu – zise inginerul cu sinceritate.

– Nici eu, dar îţi dai seama că nu le lasă ăia aşa! Numa’ la noi: drepturile omului, dracu, lacu, că să nu le baţi să rămână semn… Adică, ăştia ar vrea să stai tot timpul acasă şi să le păzeşti!

– Păi, nu poţi! – observă Zaharia.

– Aia ziceam şi eu!

– Şi-acum, ce facem cu ele? Divorţăm?

– Draci! Adică, după ce s-au destrăbălat, să ajungă şi la partaj? Eu, pe-a mea, o trimit la produs!

– Şi pe-a mea?

– Şi pe-a ta!

Sosind încă un rând de coniac, cei doi îşi dădură seama că răzbunarea e firavă.

– Din moment ce două din două au făcut-o, rezultă că toate femeile sunt la fel! Ar trebui să le-o plătim tuturor… – clamă Şerban.

– Ar trebui, da’ nu poţi să le trimiţi la produs pe toate! Nici nu e atâta cerere…

– Mă gândeam la altceva. Cum împlineşte una optsprezece ani – ca să nu mă pomenesc urmărit penal -, o seduc! Apoi, mă distrez cu ea, îi dau papucii şi, când i-o fi lumea mai dragă, îi postez pozele pe internet!

– Şi eu? – întrebă inginerul, care nu se simţea capabil de performanţe similare.

– Tu te uiţi pe net şi te amuzi!

Aşa cum se întâmplă de obicei pe lumea aceasta, planul celor doi fraţi fu aflat destul de repede în oraş. Dacă Zaharia prezenta interes mai mult pentru bănci, care căutau să-şi recupereze creditele, Şerban păru multora o ameninţare serioasă.

– La banii lui, o să ni le mârlească pe toate! – se îngrijorară câţiva din stâlpii cetăţii.

Singură Ştefania, fiica viceprimarului, mai putea salva cinstea fetelor, de-ar fi lăsat-o tatăl său. Din fericire, aceasta nu-i ceru permisiunea, alegând să acţioneze.

„Am să-l vrăjesc cu o mie şi una de scorneli de-o să-l ţin cu aia bleagă trei ani de zile, başca o să-l şi jumulesc de bani! Vedem noi care pe care, fraiere!”

.

Recomandări: Mirela Pete, Daurel, Vanessa, Lili, Gabi, Vero, Elly, Sara, Florentina, Lolita.

Vântul suflă încotro voieşte

Aurel se deşteptă străluminat de-o revelaţie:

– Sunt boul boilor! – îşi zise.

Poate şi aerul răcoros al dimineţii, înmiresmat de teii înfloriţi, ajută la această clarificare.

Ceva mai târziu, Aurel ne povesti şi nouă, celor din Dinar, iluminarea sa.

– Este o concluzie logică şi de bun simţ – opinarăm noi -, însă ţie îţi lipsesc tocmai mecanismele prin care să ajungi la o astfel de concluzie!

După ce mai luarăm un coniac, conchiserăm că lucrarea harului se sustrage, deseori, oricărui demers raţional.

– Poate că, totuşi, e de la tei… – căută domnul plutonier-major Onici o soluţie de compromis.

.

Recomandări: Gabriela Savitsky, Angela, Gabi, Dănuţ, Lili.

MFC 24

.

Recomandări: Carmen, Mirela Pete, Gabriela Savitsky.

Ruptura

Deşi puţini ar crede, Aurel a avut cândva o soţie, pe Violeta, ba chiar şi-o casă. Relaţia dintre cei doi era una mulcomă, dacă n-ar fi fost şi-un neajuns: când mânca ciocolată, Violeta obişnuia să desfacă tableta şi să muşte din ea. Pe Aurel, asta-l scotea din minţi! Desigur, îşi avea dreptatea sa, fiind dezgustător să vezi urme de dantură în ciocolată, însă Aurel este pedelist, aşa că nu trebuie să exagerăm dându-i dreptate vreodată.

– Uite aici, de aia sunt adânciturile astea în ciocolată, ca să rupi bucata şi s-o sugi! – îi spunea Violetei de fiecare dată.

Cum femeia mai trecea şi pe la Dinar, ne povesti detaliul.

– Cu alte cuvinte – conchise Raul -, ţi-a zis s-o sugi!

Violeta roşi, iar spre seară se sfătui cu două colege de serviciu, într-o ceainărie.

– Lasă-l! Nu trebuie să mai stai nicio zi cu un astfel de mitocan! – o sfătuiră acelea, aşa că, la scurt timp, Violeta intentă divorţ.

Cum Aurel ne chemă ca martori în proces, declararăm că acesta obişnuieşte să-şi lovească şi insulte soţia, şi că toate bunurile au fost dobândite doar din veniturile ei, Aurel obişnuind să bea zilnic până ce… – ne-a fost ruşine să spunem tot! – şi apoi să se împrumute, ca să bea în continuare.

Ca trezit dintr-un vis, Aurel se pomeni fără familie şi fără casă. Fireşte, am sărit să-l ajutăm, oferindu-i câte-un langoş şi – ceva mai numeroase – sfaturi de viaţă.

– E mai bine aşa – îl consolă domnul plutonier-major Onici -, ai un pretext viabil ca să te reapuci de labă!

.

Recomandări: Daurel, Gabi, Mirela Pete, Lili.

Parfum de tei

Deşi teiul înflori de zile bune, albinele stăteau ciorchine pe gardul de peste drum. Admirau vegetaţia, priveau la trecători şi nu făceau nimic.

– Ce-aveţi? – întrebai. Uite, e teiul în floare!…

– Nu prea avem chef… – bâzâi una, într-un târziu. Mierea de tei este cam aspră. Poate, când înfloresc salcâmii.

– Păi, ăia au înflorit pe la mijlocul lui mai!

– Deh… Las’ că mai vine şi 2013.

– Şi până atunci, noi ce mâncăm? – începui să devin iritat.

– Ştim noi? Ia-ţi un hamburger.

– Şi dulce?

– Păi, ai zahăr. Că pe noi tot cu sirop ne ţii…

O altă albină se băgă în discuţie:

– Auziţi! Noi nu încercăm să mergem prin trandafiri, să vedem ce iese?

– Ce să iasă? – o repeziră câteva. Unde-ai mai auzit de miere de trandafiri? Din trandafiri se face dulceaţă! Iei patru sute de grame de petale, o lămâie…

– Ştim cum se face dulceaţa de trandafiri! – fu întreruptă.

– Fetelor, să vă spun o chestie! – interveni o albină mai voinică. Pe Rebreanu e una care-a încercat să scoată miere de crizantemă! A ieşit o porcărie, de ziceai că mănânci colivă!…

Cum rămăsei nebăgat în seamă, mi-am zis să merg să-mi iau ţigări. Teiul aromea văzduhul, însă părea ca nimeni să nu-l bage-n seamă. În special albinele ţineau să-l ignore.

.

Recomandări: Mirela Pete, Carmen, Link-Ping, Gabi, Tury, Daurel, Sara, Lili, Elly Weiss.