– O baie! – îşi zise Aurel, după ce primi propria sa cabină.

Nici într-un hotel de două stele nu ar fi găsit aşa condiţii! Măcar că fusese primenit la repezeală, acum se putea lăfăi în apă caldă. Şi-ar fi dorit, ca totul să fie perfect, să aibă indieni şi cowboy de plastic aliniaţi pe marginea vanei, ca apoi să regizeze lupte, partide de înot şi alte prostii.

„Camera îşi are propriul replicator. Ia să încerc!”

Se apropie de firidă şi murmură:

– Vreau cowboy şi indieni de plastic, cum se făceau în anii ’70!

Nu se ştie cum, replicatorul răspunse:

– Aici e pentru mâncare! Bine că nu ceri prezervative!…

– Atunci, o halbă cu bere Chimay.

– Blanche?

– Nu, Chimay.

– Aia am priceput, da’ te întreb de care Chimay vrei!

– Belgiană… – făcu Aurel, căci nu pricepea nuanţa.

Replicatorul oftă şi-i puse el o halbă de bere cum crezu de cuviinţă. Pentru pământean, după patru ani de apă, oricum era prea mult.

Deşi-şi spusese să nu se mai lase influenţat de Star Trek, în gândul său Aurel tot de acolo se inspira când era să-şi evalueze noile cunoştinţe, doar că n-o mai făcea cu glas. Pentru el, pe navă erau klingonieni, vulcanieni, bajorani ori ferengi, iar personajelor le spunea Spok, Worf, T’Pol, Dax sau Kira, după cum i se năzărea că seamănă. De altfel, extratereştri i-au explicat că s-ar fi prezentat, dar oricum aveau nume exotice, iar traducătorul automat se împotmolea când era să echivaleze numele de prin cine ştie ce galaxii cu expresii româneşti.

Învăluit de apa verzuie – căci pusese spumant din nişte alge provenite din galaxia Eso -, Aurel pufni în râs. Între timp, aflase echivalentul pentru T’Pol, cum îi spusese el femeii fascinante care-l întâmpină.

– De fapt, i-am zis-o bine! – mai chicoti.

– Ce faci? Bei singur şi te gândeşti la T’Pol? – auzi un glas de femeie.

Nu era vulcaniana, ci în cabina sa se strecurase neauzită cea pe care o numea în gând maior Kira.

„Bună şi asta! Subţirică, mlădie, armonioasă, doar că are chestiile alea la nas! Ei, şi? Dacă era epigramistul Pătru Chira, omonimul ei cu grafie diferită, parcă nu era tot năsos? Plus că asta sper că are ceea ce epigramistul n-are!”

– Hai şi tu! – răspunse, cu oarecare întârziere.

Bajorana, ori ce-o fi fost, îşi scoase costumul. Aurel mulţumi Cerului, căci nu semăna deloc, dar deloc, cu Pătru Chira, ci era cam aşa cum îşi dorise.

– Să-mi pun şi eu ceva de băut… – mai amână femeia momentul beatitudinii.

 

 

 

Anunțuri