Justiţia este de două feluri, transcendentă şi imanentă. Îndeosebi toamna, cele două manifestări ale sale se unesc adeseori într-un tot armonios.

Întrezărindu-se Octombrie, o castană îşi crăpă pleoapa şi-l zări trecând pe pedelistul Ilie. Pe dată-şi dădu drumul din vârful copacului şi-l pocni pe acesta drept în creştet. Calviţia ajută ca impactul să fie unul major, astfel că faţa lui Ilie se acoperi de sânge. Cei care s-au aruncat cel puţin o dată de la etajul patru vor înţelege beatitudinea resimţită de castană, iar aceia care tocmai treceau pe alee într-un astfel de moment îl vor înţelege pe Ilie.

Pe scurt, Ilie arăta ca dracu, fără a se înţelege de aici că în restul timpului arată foarte bine. Dacă în această primă etapă putem ghici intervenţia Proniei, pe dată apăru şi justiţia imanentă, sub chipul poliţistului de proximitate. Observând că pedelistul murdăreşte carosabilul, îi împuşcă o palmă.

– De ce sângerezi pe stradă? Uite, acum, dacă aveam o cât de mică zgârietură, puteam să iau SIDA de la tine!…

– N-am SIDA – murmură Ilie.

– Pe pariu?

Una peste alta, cu copcile, analizele, amenda usturătoare şi cinstea pe care trebui să ne-o facă pentru a nu mai râde de el, Ilie ajunse să cheltuiască o sumă cu care ar fi putut petrece în huzur o săptămână la Nisa.

.

Recomandări: Manole, Carmen.