Foto: Liszstikriszti

.

Cherubino era posomorât şi avea chef să bea.

– O ţuică de caise! – îi ceru lui Sandu, după ce intră în Dinar.

Domnul plutonier-major Onici îl privi semnificativ pe Filaret: „Ăsta-i tip sau tipă?”. „Tip” – răspunse Filaret, coroindu-şi nasul. Înălţând partea stângă a feţei, Onici continuă: „Şi de ce vorbeşte aşa subţire?”. „Vârsta” – conchise interlocutorul.

– Mai merge unul? – întrebă Sandu, pe care experienţa îl făcu un fin psiholog.

– Merge, da’ mare!

Era evident că se întâmplase ceva. Filaret dori să pară sensibil:

– Cum mai merge?

– Naşpa! – răspunse tânărul. Îmbârligături…

– Adică?

– M-au îmbulinat! Contele mă trimite în Afghanistan.

– Păi, e bine! – fu de părere domnul plutonier.

– De ce? – se minună Cherubino.

– Mai cunoşti lumea. Ştii vreun scriitor afgan?

– Nu.

– Vezi? Acum te vei putea pune la punct.

Băiatul avu o grimasă destul de nepoliticoasă, oarecum cu sensul: „Că fix de scriitorii lor nu mai pot eu!”

– Da’ ce-a avut? – reveni Filaret, mai în temă cu ce se petrece în casa contelui.

– Cică, mă dau la contesă! De fapt, mă hârjoneam cu Suzana, însă eu sunt cu Barbarina…

– Mda… – admise Onici. Şi eu sunt cu Olga, da’ la beţie mă hârjonesc cu cine se nimereşte. Însă, sunt pe picioarele mele, nu depind de nici un conte, nu scriu bilete cu sotto i pini del boschetto

– Păi, acolo era vorba de adierea vântului! – protestă Cherubino.

– Mda, că contele ăla al tău o fi vreun fraier şi nu ştie ce vânt adie prin boscheţi! Lasă, du-te şi luptă pentru Ţară, mai înveţi să ţi-o ţii în pantaloni, dacă nu ţi-o spulberă vreo mină!…

Ne miră pe toţi ideea, nepricepând ce are Ţara cu frontul din Afghanistan.

– Şi Figaro? – mai vru să afle Filaret.

– El pleacă-n Irak.

– Bine vă face, futu-vă mama voastră de vagabonzi! – concluzionă domnul plutonier, tare inflexibil în acea zi.