Chiar dacă circulă vorba „se crapă de ziuă”, Nataşa nu avu parte de gradaţia fenomenului, ci se deşteptă în plină lumină, pe la opt dimineaţa. „Ce caut pe dulap şi, încă, cu fereastra larg deschisă?” – se întrebă, dându-şi seama că în ajun le-a cam amestecat.

Un vertij şi sentimentul că are omoplaţi o făcură să încerce un exerciţiu mistic pe care chiar ea l-a inventat. Căută să-şi vizualizeze doar coada, apoi să se facă toată una cu aceasta şi să se înfoaie-n adierea unei brize închipuite. Concentrată astfel, se relaxă, putând privi lumea mai limpede.

Dacă îşi dorise oarecând să lucreze în Poliţie, după scurt timp părăsi instituţia, devenind detectiv particular. În linii generale, e cam aceeaşi treabă de făcut, adică perpetua confruntare cu infractorii care fojgăie căutând să roadă câte ceva, însă nu mai trebuie să se încadreze într-un program rigid ori să dea rapoarte plictisitoare după fiecare acţiune. „Ce să mai raportezi? Ai prins şoarecele călcând pe bec? Să-mi fie de bine şi altu’ la rând! Da’ nu se gândeşte nimeni că, poate, ar prefera şi poliţistul un plic de Whiskas sau o stridie!…”

Noua muncă o scutea pe pisică de semnarea condicii şi de discuţiile cu şefi rigizi care, nemaifiind buni ca motani, îşi găseau satisfacţia scornind ce mizerii să le mai facă subalternilor, după cum prea puţin se mai sinchisea de dobitociile ministrului de Interne, care doar teoretic era îndreptăţit să-i ceară socoteală. O dată, de fapt, chiar îi ceruse un raport detaliat, în urma unei razii ce se lăsase cu un număr cam mare de victime colaterale. „Poate nici n-o fi aşa cretin, da-l călăreşte şi presa…” – îşi zise, şi începu să scrie:

Viaţa şoarecelui nu este oare de o sută de ori prea lungă, pentru a ne permite luxul de a ne plictisi? – (Friedrich Nietzsche). Domnule ministru Migas, aşa cum a spus-o şi gânditorul german citat…”

Evident, Migas dezertă de la primele rânduri şi dădu un comunicat de presă vag, de genul: „Se va acţiona cu energie pentru ca aglomeraţiile de rozătoare, în conformitate cu tratatele la care ţara noastră a aderat…”

După cum ministrul n-a putut parcurge raportul Nataşei, la fel, nicio vietate cu scaun la cap nu i-a citit integral comunicatul, alcătuit într-o înfiorătoare limbă de pătrunjel, cum numesc pisicile textele încropite doar ca să înşire vorbe goale, deşi pompoase. Expresia vine de acolo că nu există pisică doritoare să mănânce pătrunjel, chiar dacă-i recunoaşte acestuia un oarecare rol decorativ.

Pisica zăcu încă pe dulap, indecisă. „Să mă spăl, sau să mănânc ceva bun?” În frigider mai avea o bucată de homar din ajun şi, măcar că nu-şi amintea prea bine pe unde colindase, nu uită de crustaceul gătit în vin. Pe când îşi spuse că se poate spăla şi mai târziu, fu sunată pe mobil.

„Taras! Ce-o mai vrea şi ăsta?”

Măcar că nu era în cea mai bună formă, fostul coleg o chema către noi aventuri.

– Mă cam doare capul… – căută pisica să se sustragă unei ieşiri intempestive în oraş.

– Mergem undeva să ne dregem înainte – pledă motanul. Hai, că-s şi cu Vasea!

.

Recomandări:  Manole, Zinaida, Theodora Marinescu.