Migas era doar o poreclă, ministrul de Interne numindu-se asemănător. Dracii de motani din subordine, însă, îl apropiară de legendarul rege Midas, spunând că, după cum acela preschimba tot ce atingea în aur, Migas transformă întreg mediul înconjurător în căcat.

„Dacă ne-am lua după bou, am ajunge să ne mănânce şoarecii!” – îşi ziceau între ei comisarii şi agenţii, când ieşeau la câte-o bere. În replică, ministrul îşi etichetă subordonaţii drept o gaşcă de beţivani. Aceste contre făceau, evident, deliciul presei, care le mai şi exagera uneori, din lipsă de alte subiecte, mai interesante.

În afară de Migas, boul sifilitic ori Apis, ministrul mai era poreclit şi Rozătoarea, circulând zvonul că ar avea mamă iepuroaică. Era, însă, mai mult un zvon, pornit se pare de la configuraţia sa asemănătoare cu a unui hârciog şi de la un defect al danturii. Cum binevoitori care să-i aducă la cunoştinţă toate aceste vorbe se găseau din belşug în minister, Migas devenea adeseori depresiv, izbucnind la adresa felinelor din subordine:

– Sunt nişte branconieri, care nu ştiu să facă altceva decât să branconeze! Da, asta fac ei! Branconează!…

De câteva ori îi expedie şi pe reprezentanţii sindicatului cu formula:

– Nu stau la discuţii cu branconierii! Vreau o instituţie fără branconaj!

Cum aceia veniseră oricum doar formal, ridicară din umeri, îşi înfoiară cozile şi-l dădură dracului.

– Hai, dacă ne-ar face corupţi, n-am zice nimic, pentru că suntem! Dar, care-i felina să nu se lase coruptă? Însă, braconieri? Ce-am braconat noi? Că doar nu vânăm pe moşia lu’ tac-su!…

De regulă, aceste observaţii se încheiau cu câte-o concluzie de bun simţ:

– Dă-l în mă-sa de prost!

Este de la sine înţeles că treaba în inspectoratele şi secţiile de Poliţie mergea de la sine, coordonarea ministerului fiind una doar teoretică sau nici măcar atât. Adevărat, Migas ameninţa permanent cu restructurări, însă exista oricând posibilitatea de-a trece în sectorul privat, aşa cum o făcuse şi Nataşa. Multe pisici, însă, preferau să mai socializeze cu colegii de secţie, ezitând să îmbrăţişeze ferm munca de detectiv particular, tocmai la gândul că aceasta preschimbă poliţistul prietenos într-un însingurat mizrodent[1].

Primind la minister tone de plângeri din toată ţara, Migas se simţi copleşit. „N-am timp să citesc nici romanele lui Vania Usca, şi ăştia ar vrea să le citesc toate tâmpeniile lor!” – îşi zicea cu obidă. Din fericire, consilierul Ciornei ştia să rezume:

– Cei mai mulţi reclamă faptul că suspecţilor nu li se spun drepturile…

Pe dată, Migas dispuse să se trimită o circulară prin care cerea imperativ ca reţinuţilor să le fie citite sau rostite drepturile. În teritoriu, poliţiştii se amuzară grozav, iar când prindeau câte-o rozătoare îi recitau la mişto:

– Ai dreptul să taci sau să turui, să te caci pe tine ori să încerci să fugi, că-i tot aia şi eşti halit oricum!


[1] Urâtor de rozătoare.