Foto: Kriszti Lisztes

 

 

1.

 

Ca întotdeauna, Melania se simţea confortabil în apartamentul Marcelei, cu atât mai mult cu cât, de data aceasta, gazda îi oferi o ceaşcă din vestita cafea Kopi Luvak, făcută din boabe prelucrate în intestinele unor mamifere exotice, aducând oarecum cu pisica.

– Face şi caimac! – interveni Mircea, băiatul doamnei Marcela.

– Face, sigur că face! – admise mama tânărului.

Deşi aproape a împlinit douăzeci de ani, Mircea este retardat, astfel că judecata sa ar putea fi comparată cu cea a unui copil de opt ani, nici acela tocmai zdravăn. Însă, spre bucuria mamei sale, Mircea e destul de liniştit, petrecându-şi cea mai mare parte din timp în dreptul ferestrelor, rareori devenind agasant. Din nefericire, musafirii îi dădeau un plus de imbold către comunicativitate, astfel că prezenţa doamnei Melania îl făcu vorbăreţ:

– Asta-i cafea de aia adunată din căcat?

– Mircea, nu vorbi urât! – îl apostrofă maică-sa.

– Da’ azi îmi dai?

– Unul!

– Cinci, mama!

– Hai, trei…

Melania socoti necesar să intervină, căutând să schimbe subiectul:

– Auzi, Mirciulică, da’ tu nu discuţi cu vreo fată?

Marcela o privi cu un rictus, vrând să spună: „Nu-i da idei!”, apoi improviză un răspuns:

– Nu-i plac astea din bloc, Natalia e grasă, iar Ramona nu ştie să facă mâncare…

– Mama a făcut ieri pui cu cartofi… – dezvoltă Mircea subiectul.

Femeile se bucurară văzând că fetele, introduse nelalocul lor în discuţie, fuseseră rapid abandonate, şi se apucară să trăncănească de-ale lor. Băiatul, însă, le întrerupse din nou după o vreme:

– Ai zis că-mi dai!

– Bine, ţine unul acum…

Cum Melania privea întrebător, prietena îi explică:

– Are o puşcă cu lunetă, dar nu prea-i dau gloanţe, că ar fi în stare să lichideze tot oraşul. Din când în când, însă, îl mai las, ca să nu mă toace la cap toată ziua.

Prietena fu năucită, apoi încercă să obiecteze:

– Bine, dar ar putea să-l prindă! Poate nu imediat, dar stabilesc întâi direcţia din care s-a tras şi, din aproape în aproape, tot ajung la voi, mai devreme sau mai târziu…

– Mda, m-am gândit şi eu la asta. Însă am un plan: Mircea are un frate geamăn, Traian, absolut identic, cu diferenţa că nu-i… înţelegi tu! Cum acela nu mai vrea să ştie nimic de noi, m-am gândit să-l îmbulinez…

Melania ascultă fermecată:

– Exact ca-n Pasiuni mistuitoare! Tu urmăreşti?

– Normal că mă uit, îl am şi pe DVD-uri, toate 412 episoadele!

– Dar, dacă Mircea trage – reveni Melania -, cum procedaţi cu zgomotul?

– E cu surdină. Da’ luneta să vezi ce faină e! Mă mai uit şi eu, uneori. Fixezi pe unu-n piaţă şi zici că-i lângă tine, aşa-l apropie!…

Într-adevăr, arma se dovedi silenţioasă, femeile continuându-şi sporovăiala fără să bage de seamă că Mircea slobozi glonţul. Tânărul, după ce-şi savură isprava, le anunţă cu mândrie:

– L-am fript pe-un fălcos. A coborât dintr-o maşină neagră…

– Ei, de-ar fi ăla la care mă gândesc eu! – visă Melania, fără să-şi închipuie, pe moment, că tocmai personajul la care se gândise fusese secerat.

– Acum, nu mai sta la fereastră, du-te-n camera ta şi uită-te la televizor! – interveni mama, ştiind că nu-i bine să zăboveşti la vedere după ce ţi-ai făcut treaba.

Mircea se supuse, o jumătate de ceas femeile putând discuta în linişte. Apoi, fură din nou întrerupte:

– Îl arată pe ăla în care-am tras! Cică era nu ştiu ce grangure…

Prietenele se uitară o vreme şi ele, însă, în vreme ce Melania se bucura că tocmai preşedintele celui mai nesuferit partid, la care se gândise, plecase la iadul cel veşnic, Marcela avu un gând apăsător:

„Cât de prietenă ar fi, tot ar putea să-şi bată gura! O vreme se va abţine, că nu are cu cine trăncăni, dar n-aş băga mâna-n foc că, până la urmă, n-o să dea totul pe goarnă. Mai prudent ar fi să dispară!”.