Atmosfera Sărbătorilor de altădată nu mai poate reînvia!
Dacă oarecând ne adunam, în praznic, o ceată de cunoscuţi şi, pentru a ne înviora, desfăceam o banană şi puneam pe cineva s-o lingă, tăvălindu-ne toţi de râs, după sute de zile festive (aniversări, onomastici, Crăciunuri ori Revelioane) am început să mă plictisesc de jocul cu banana, lăsându-l drept sfântă moştenire generaţiilor tinere.

O implacabilă blazare însoţind astăzi orice zi, fie aceasta lucrătoare sau sărbătoare legală, am încercat în anul trecut să fug cât mai departe în seara de Ajun, în speranţa unei surprize întremătoare. Astfel, am ajuns, printr-un concurs de împrejurări, în sala de aşteptare a gării Orăştie, unde-am făcut conversaţie cu un cetăţean, nimerit pe-acolo, la rându-i, fără vreo motivaţie anume. La miezul nopţii, companionul a zis:

– Acum, n-ar trebui să ciocnim ouă?

– Aia se face de Paşti – îl lămurii -, acum e Crăciunul!

– Şi la Crăciun ce e? – mai dori el să afle.

– Altceva! Adică, nu se ciocnesc ouă…

– Dar, ce se face?

– Se bea!

– Ce? Că n-avem…

– Am eu… – intervenii salvator şi scosei o primă sticlă de vodka.

Închinarăm, apoi, din pahare de unică folosinţă, recuperate din tomberon şi spălate la ţâşnitoarea de pe peron (în mod miraculos, funcţională!), iar eu povestii despre Moş, cum îndeplineşte tuturor cele mai arzătoare dorinţe. Companionul mi-a mărturisit că, de regulă, e înclinat către scepticism în astfel de probleme, dar, cum în noaptea aceasta vrăjită m-am nimerit eu dotat tocmai cu ce-şi dorea el cel mai mult, parcă ar fi tentat să creadă, de acum, în miracole.

Continuarăm apoi să vorbim una-alta, iar eu scosei o a doua sticlă. Spre ziuă, ne-am înveselit.