Încă nu se luminase de ziuă, dar nu era nevoie de lumină ca să ştiu că n-am nicio idee. Totuşi, Muza se lăfăia în mobilele mele!

– Azi facem ceva, sau frecăm menta? – o întrebai.

– Zic să frecăm menta – propuse Muza, neînţelegând ironia.

Era deja prea mult! De o săptămână, vine pe la cinci dimineaţa, se trânteşte în fotoliu, apoi pleacă invocând scuze ridicole.

– De vreme ce eşti Muză, treaba ta e să inspiri! – reluai o idee mai veche. Or, tu n-ai inspirat nimic! Eşti conştientă că, de zile bune, vii doar ca să-mi uzezi fotoliul?

– Păi, eu sunt netrupească, aşa că uzura-i egală cu zero – pară Muza.

Poate cu alţii-i merge, dar pe mine nu mă duce cu vorba.

– Nu încerca să schimbi subiectul! Chestia asta s-o încerci tu cu Osho, cu Cuelho sau cu Cărtărescu, da’ cu mine nu-ţi merge, pe mine mă inspiri!

Muza oftă, văzând că nu are de ales.

– Mă rog, pentru ce vrei să te inspir?

– Să scriu.

– Să scrii! Multe se pot scrie! Cărţi de bucate, scrisori de dragoste, bilete de adio, reclamaţii, cereri, tratate de chimie…

– Proză – precizai.

– Păi, nici ce-am înşirat eu nu era în versuri.

– Literatură.

– Mda. Ce gen? Că sunt mai multe…

– Epic.

– Câte pagini?

– Una, că postez pe blog şi nu citeşte nici dracu mai multe.

– Mă rog, una se poate – acceptă Muza. Scrii cu Times New Roman, dimensiunea 12?

– Nu, scriu de mână – o ironizai. Normal că cu Times New Roman de 12.

– Spaţierea?

– La un rând.

– Perfect! Păi, povesteşti întâlnirea noastră de azi, şi-ţi iese exact o pagină. Normal, cu tot cu titlu…

Căzui de acord, căci era oricum mai bine decât nimic.

– Auzi! Voi câte Muze sunteţi?

– Tu vrei să te inspir, sau să-mi iei interviu? Apucă-te de treabă, până nu uiţi ce-am discutat!

Ce-i drept, n-a ieşit chiar o pagină, dar mi-am zis să nu bag umplutură, deşi puteam să mai bifez câteva rânduri cu o descriere a străzii în dimineaţa de Noiembrie ori cu alte prostii asemănătoare.