Anul abia începuse, astfel că cel mai potrivit ne păru să ne strângem în Dinar, cum de altfel o făceam în fiecare lună a anului. Însă, acum atmosfera era una aparte, cu ferestruicile ce lăsau lumina aurie să pătrundă în fuioare, ca o invitaţie către alt tărâm. Poate doar Octombrie mai aduce parfumuri ce amintesc de vremurile apuse şi, într-o măsură, ne scoate din ternul atotprezent.
Pe la al doilea coniac, domnul plutonier-major Onici îşi aminti de zilele frumoase de odinioară:
– Într-un Octombrie, mă întorceam către casă. Copacii alcătuiau ca un tunel, lăsând doar ici-colo lumina aurie să răzbată printre frunze, iar la capătul străzii se vedea maidanul albastru, ce mă aştepta plin de miresme…
– Era albastru din pricina perspectivei… – presupuse Caius.
– Era albastru că aşa trebuia să fie! – se burzului Onici. Tu te-ai născut între betoane, habar n-ai cum era oraşul altă dată!…
– Am mai auzit…
– Ai auzit! Trebuie să-l vezi, să-l adulmeci, să-l guşti, să-l pipăi, să-l auzi aşa cum vorbeşte el, nu cum ţi-l povestesc alţii! Chiar eu, acum, denaturez. Poţi cuprinde în cuvinte miile de arome ale zăpezilor de atunci? Şi chiar dacă ai putea, ce-ar pricepe unul care aproape nici nu mai vede zăpadă? Sau mai poţi reînvia cinematograful Victoria? Zic de ăla de pe colţ, nu rahatul ăsta nou preschimbat în bar. Sala era pe jos cu scânduri frecate cu motorină, iar în curte era un closet sordid, iarba până la piept, iar în iarbă două camioane uitate de Dumnezeu, despre care credeam că vor fi acolo veşnic. Filmele se schimbau lunea şi joia. M-am prins, după o vreme, că joi dimineaţă apare mereu afişul nou. Era un panou cu programul de azi, unul cu programul viitor, iar în subsolul celui de-al doilea panou avea şi rubrica în curând. Şi, fireşte, pozele din filme. Într-o noapte de miercuri spre joi, dornic şi să simt pulsul oraşului, dar atras mai ales de afişe, am şters-o de-acasă pe fereastră şi-am mers până-n Piaţa Bălcescu – pe atunci, încă-i mai ziceau toţi Lahovary – şi, din staţia de tramvai, am văzut cum se schimbă afişele, pe la două dimineaţa. Am avut şi satisfacţia descoperitorului, dar şi decepţia unuia care-a risipit vraja mistică, din pricina curiozităţii sale maladive… Apoi, pe atunci toţi purtau ciorapi supraelastici şi, vara, sandale, iar baie se făcea numai sâmbăta, mai ales de către domni. Asta făcea ca, la reprezentaţia de vineri seara, să plutească în sală un miros inconfundabil…
– Şi erau filme bune? – întrebă Caius, intrat oarecum în atmosferă.
– Numai filme bune! – exageră plutonierul. Tot al patrulea film era unul rusesc! Dar, şi celelalte erau faine… Apoi, toamna se deschidea mustăria în mijlocul pieţii, venea Ziua Recoltei, la stadion… De Sfântul Nicolae, la Alimentara din colţ apăreau pungi cu figurine de ciocolată în celofan roşu. Nu poţi găsi cuvinte să descrii bucuria care ne cuprindea! Mai cu seamă când, în zori, găseai în fereastră o pungă asemenea, pusă acolo de nu se ştie cine…
– Păi, n-o puneau părinţii? – expuse Caius o ipoteză.
– Da’ ce? Eu aveam părinţi somnambuli? N-auzi că seara nu era acolo şi până-n zori apărea între geamuri, una exact ca cele de la Alimentara?… Despre Crăciun nici nu are rost să mai vorbesc! Unde s-ar fi pomenit făcături de plastic ori beculeţe electrice, de zici că-i discotecă, nu Naşterea Domnului?! Odată, am primit o mitralieră. A doua zi se nimerise să fie duminică şi-am mers cu grupa mare la muzeu. Bineînţeles că mi-am luat şi mitraliera, deşi mai primisem şi-o rachetă care scotea scântei. N-am fost un caz singular, fiecare aducându-şi cadoul cel mai de preţ. În plus, soarele strălucea peste zăpada proaspătă… Dar, sunt oare cuvinte pe lumea asta care să poată descrie anii de atunci? Azi, se îmbuibă toţi cu pop corn şi hamburgeri, beau sucuri fetide, fumează acelaşi gudron, indiferent cum s-ar numi… Prin ’64 nici televizoare nu prea erau, iar dacă trecea câte-o maşină ne uitam toţi ca la nu ştiu ce minune… Acum, te plimbi prin Timişoara şi-i cam ca în Copenhaga… S-a dus dracului tot! Eu nu votez niciodată la locale, că toţi promit că vor face şi vor drege! Şi-mi spun: Dacă se vor ţine de cuvânt? Eu vreau un primar care să-şi ia banii şi să aştepte cuminte să-i crească barba! Te-am ales, ce mai vrei? Nu veni tu acum să-mi scociorăşti oraşul! Lasă-mi, dom’le, macadamul, lasă-mi pădurea, lasă-mi maidanul, igrasia, motorina, nu schimba nimic!…
– Ei, nu te poţi opune schimbării! – observă Caius.
Domnul plutonier păru pe punctul să răbufnească, însă făcu doar un gest a lehamite din mână.
– Cine ştie? Poate cei născuţi acum văd lumea altfel. O fi fost din pricina vârstei… Până pe la treizeci de ani, încă mai puteam să mă bucur, fie de salcâmi, fie să văd gândacii Domnului şi să păşesc cu grijă, într-un dans complicat, ca să nu-i calc… Apoi, sufletul se usucă şi nu te mai bucură nimic. Măcar că, atunci, orele abia se târau, fiecare minut îşi avea poezia lui. Acum, timpul goneşte de nici nu ştii când s-au dus anii, dar îl umplem cu nimicuri şi cu satisfacţii minore. Şi chiar dacă cei de azi încă mai pot să se bucure – de altfel, le-o şi doresc! -, curând vor vedea cum figurile din jurul lor, pe care le credeau veşnice, încep să dispară, apoi li se vor rări şi colegii de clasă, se vor pomeni într-o lume schimonosită, în care probabil vei merge cu elicopterul sau naiba ştie ce-o să mai inventeze ăştia, iar sufletele li se vor posomorî treptat…
.
Recomandări: Mirela Pete, Luiza Daneliuc, Carmen, Cora Bogdan, Dan Văideanu, Primadona, Liviu Vacariu, Nono, Diana, Zina, Baghi, Al2lea, Gabriela Ilieş, Cleo, Adina Colţea, Matilda, Ela Roseni, Violeta.
ian. 13, 2013 @ 09:20:22
”Poate doar Octombrie mai aduce parfumuri ce amintesc de vremurile apuse”…”maidanul albastru, ce mă aştepta plin de miresme…”Sună foarte bine, iar Octombrie are parfum nostalgic întotdeauna. Și nimeni nu poate cuprinde în cuvinte miile de arome ale zăpezilor de atunci.
ian. 13, 2013 @ 10:49:38
”Copacii alcătuiau ca un tunel, lăsând doar ici-colo lumina aurie să răzbată printre frunze…” S-au dus copacii ăia de prin mai toate orașele patriei. I-au ciuntit tâmpiții de primari, ca să arate ce gospodari grozavi sunt ei.
ian. 13, 2013 @ 10:59:13
Mărturiseam cuiva, aici, în Londra, că îmi place aici, dar că sărbătorile de iarnă le voi petrece mereu în România, la ţară, între zăpezi mari. Sau altundeva unde este zăpadă. În Londra nu am văzut un fulg.
ian. 13, 2013 @ 12:52:35
Viteza cu care fuge timpul de sub nasul meu ma cam ingrozeste si pe mine. Sper sa existe un univers cu Octombrie permanent. Si anume sa fie 15 in fiecare zi, daca se poate.
Nici mie nu-mi vine sã cred… « Daurel's Blog
ian. 13, 2013 @ 15:42:23
ian. 13, 2013 @ 16:04:54
copilaria si amintirile ei…
nu e ciudat ca in memorie ne raman proaspete acele parfumuri ?
ciocolata din povestea ta ca si mirosul din sala de cinema,vinerea…
oare sa fie ele ale noastre sau noi ale lor?
ian. 13, 2013 @ 16:32:20
Cred ca e una din cele mai bune proze ale tale! 🙂
ian. 13, 2013 @ 16:48:28
Cat de simplu se insiruie cuvintele! Totul e ca un film! Imi e atat de usor sa… vad ceea ce citesc! Parca as pasi in epoca descrisa aici!
Succese!
ian. 13, 2013 @ 17:27:30
Dupa parerea mea si Caius are un rol important în calatoriile în trecut ale Domnului Onici. Sunt fini psihologi amândoi, dar azi a fost rândul lui Caius: la fiecare remarca sau întrebare a sa, pe Domnul Onici îl doare mai tare.
Bine, ar mai fi si coniacul, dar mai mult ca analgezic.
ian. 13, 2013 @ 19:00:56
ce amintiri frumoase! domnul plutonier-major Onici are suflet de poet. Impresionante povesti!
ian. 13, 2013 @ 20:25:52
Unchiule Vania, în primul rând îţi mulţumesc pentru recomandare. Nu ştiu ce ispravă oi fi făcut eu ca să merit cinstea de a fi pus pe lista ta de recomandări, dar mi-a făcut plăcere. Este posibil, presupun, ca şi Nataşa să-şi fi băgat coada şi în cazul acesta, îi transmit şi ei miaupupici.
Amintirile domnului plutonier-major Onici m-au aruncat în braţele nostalgiei, căci şi eu am trăit acele vremuri. Miauuu, ce vremuri! 🙂
Caius, se vede, e de pe altă lume, cea de acum.
Toate cele bune, unchiule!
ian. 13, 2013 @ 20:30:04
Domnul plutonier-major Onici, lung apelativ, cu gandul la zapezile inocentei, cu mii de mirosuri unice, de neinteles pentru cineva nascut azi, e un suflet de artist. ”Până pe la treizeci de ani, încă mai puteam să mă bucur, fie de salcâmi, fie să văd gândacii Domnului şi să păşesc cu grijă, într-un dans complicat, ca să nu-i calc…” Nostalgii spulberate de fiecare alegere de primar.
ian. 14, 2013 @ 04:06:14
Now smell this! « Mirela Pete. Blog
ian. 14, 2013 @ 09:26:38
ian. 14, 2013 @ 10:43:15
Mirela:
Plus că e şi cu cinematograf…
ian. 14, 2013 @ 10:43:49
Zina:
De aia nu ne prea omorâm noi cu localele…
ian. 14, 2013 @ 10:44:36
Ela:
Şi-n Timişoara, zăpada nu-i tocmai o… certitudine.
ian. 14, 2013 @ 10:45:15
Gabi:
Către acel Octombrie tind şi eu.
ian. 14, 2013 @ 10:45:55
Pandhora:
Greu de zis cine cui aparţine…
ian. 14, 2013 @ 10:46:25
Elena:
Am plagiat după un maestru.
ian. 14, 2013 @ 10:47:04
Diana:
Tema era cinematograful, şi m-am conformat.
ian. 14, 2013 @ 10:47:44
Dan:
Caius a fost în formă, coniacul era ca de onicei.
ian. 14, 2013 @ 10:48:17
Carmen:
Domnul plutonier mereu ne surprinde.
ian. 14, 2013 @ 10:49:03
Baghi:
Caius e ceva mai tânăr, iar Nataşa colaborează permanent la blog.
ian. 14, 2013 @ 10:50:09
Gabriela:
Domnul plutonier a absolvit Conservatorul, dar apoi i-a venit gust să intre în Poliţie (Miliţie, pe atunci).
Golden Globes 2013 « Mirela Pete. Blog
ian. 15, 2013 @ 09:12:38
ian. 18, 2013 @ 23:28:06
Ai dreptate, Vania… parcă timpul trecea altfel. Era mai mult timp in copilărie și în tinerete. Acum, parcă s-a comprimat… si e lipsit de poezie… De ce oare toți cunoscuții par a fi îmbătrânit? Eu de ce am rămas tânăr? … și cine e, mă rog, persoana obosită ce se uită urât la mine, când sunt în fața oglinii?
ian. 22, 2013 @ 22:08:20
Superb. Chiar dacă zici c-ai pastişat.
Îţi vine să plângi citind. Sau să râzi pentru că tu mergi întotdeauna „la două capete”, să nu te suspecteze cineva c-ai fi sensibil dar nici să dai dovadă de cinism.
Demult n-am mai citit cu bucurie.
ian. 24, 2013 @ 20:52:41
Foarte frumos articolul si comentarii pe masura 🙂
feb. 22, 2013 @ 12:55:54
Frumos articol, aduce aminte de zapezi de altadata si de strabunici spunandu-mi povesti.
VALOAREA LUI PI - în stația de metrou Karlsplatz, Viena
oct. 20, 2013 @ 18:21:11
apr. 05, 2014 @ 18:54:06