foto-penitenciar

2

 

            O vreme, comisarul șef Claudiu Marin, comandantul penitenciarului, privi a pagubă în gol. Inspectorul Roman se și gândise cum să-l anunțe mai puțin abrubt că a mai murit un deținut, dar nu găsi altă formulare decât cea directă:

– În camera 12, secția IV, s-a înregistrat decesul deținutului Valeriu Manea, recidivist, condamnat definitiv pentru furt calificat…

S-a constatat, nu s-a înregistrat! – zise Marin după o vreme, mai mult ca să spună ceva și să pară că stăpânește situația.

Ca și afară, se întâmplă că și în penitenciar oamenii mai mor. Problema era că în instituția condusă de comisarul șef Marin aceasta se întâmpla cam des, motiv pentru care și Roman îl anunță cu strângere de inimă. Acum, c-o zisese, se simțea ceva mai ușurat.

În urmă cu două luni, într-o singură noapte, muriseră trei diabetici.

De îndată ce erau aduși din arest, deținuții treceau pe la vizita medicală. Acolo, li se făcea injecția antitetanos, erau cântăriți, măsurați din priviri și, dacă nu le venea de afară un document medical serios, declarați apți. Cum ieșitul la muncă devenise facultativ, diferența dintre apți și cei cu probleme medicale consta în oferirea de mâncare de obște sau de regim. Lipsită cu totul de sare, mâncarea de regim era, în schimb, mult mai consistentă și mai variată, așa că interesul general cerea ca cei mai mulți să fie declarați sănătoși. Dacă unor deținuți le era rău în mod repetat, vreo câteva luni de zile, obțineau într-un final trecerea la regim. Cei trei, însă, nu au avut atâta răbdare și, mai grav, parcă se vorbiseră să moară toți deodată.

Comandantul bravă, comunicând tuturor la difuzor:

– Așa cum s-au găsit sicrie pentru cei trei, se vor găsi și pentru voi! Aici, sunteți alimentați științific, primiți zilnic trei mii de calorii, așa că ați putea să nu mai cereți familiilor să vă aducă atâtea pachete, pentru că nu ei sunt de vină că voi vă aflați în pușcărie!…

La Direcția Penitenciarelor, însă, vestea n-a fost primită cu atâta umor și, peste trei zile, sosi o inspecție în închisoare. S-au vizitat camerele celor trei și, cum acolo nu se găsise nimic neobișnuit, s-a trecut la ghiumpurile cu mâncare. În acea zi se făcuse, pentru prânz, o supă de nylon, cum o porecliseră pușcăriașii, adică o zeamă gălbuie în care zăreai urme de morcovi, și o fiertură de varză murată. Marin reuși să se scoată, măgăreața căzând pe medic, care n-ar fi trebuit să avizeze astfel de mâncare. Dar, chiar dacă scăpase atunci, comisarul-șef știa că un nou deces nu va da bine.

– Cumva, trebuie să rezulte că a fost lichidat, ori că și-a pus capăt zilelor – explică, deși se gândea că poate-a vorbit cam mult de față cu Roman. Nici aia n-ar da tocmai bine, dar e de preferat decât să ne facem faimă că, la noi, merg oamenii pe picioarele lor la stingere și, la deșteptare, se scoală morți!…

Roman zâmbi discret și se oferi să discute cu doctorul Stoicănescu.

– Ce zice el e sfânt, acolo nu mai verifică nimeni! Poate spune și că a fost împușcat…

– Nici chiar așa, dar, cam asta e ideea. La treizeci și nouă de ani nu moare nimeni așa… subit! Discută tu cu Stoicănescu, și eu îl sun pe Tavi.

Tavi, sau Octavian Râmpu, era comisar șef la Secția 26 de Poliție și, în plus, unul dintre puținii prieteni pe care-i avea comandantul penitenciarului. Din pricini obscure, acesta și echipa de criminaliști fuseseră mutați de la Municipiu într-o secție oarecare, însă aceasta era, eventual, problema lor, nu a lui Marin.