1200x1200_politie-x

5

 

 

Teoretic, secția de criminalistică a fost mutată de la Municipiu și anexată Secției 26 de Poliție pentru eficientizare.

– Eficientizarea mă-si! – bombănea, destul de frecvent, agentul Marius Tudose. Înainte, eram în centru, așa că, oriunde s-ar fi petrecut omorul, ne aflam la o distanță rezonabilă. Acum, dacă-i trăznește unuia să ucidă în Colentina, facem treizeci de kilometri până acolo, ca navetiștii…

– Poate – propuse colegul Virgil Găman -, tocmai în asta constă eficientizarea. O lăsăm și noi mai moale, și sunt mai mulți cei care părăsesc sistemul…

Tudose pricepu ironia, dar deja se ambalase:

– Dacă vrei un stat reformat, profiți de fiecare victimă și găsești cât mai mulți făptuitori! Și scapi de cheltuieli, că la pușcărie îi pui să muncească, nu să belească ochii la telenovele!

Agenta Simona interveni, mai mult din plictiseală:

– Adevărul e că nici nu prea sunt crime la noi. Anul trecut au fost unsprezece. De fapt, zece, că ăla aruncat de pe bloc pare s-o fi făcut de bunăvoie… La o populație de două milioane, plus cei aflați în trecere, rezultă că avem 0,01% criminali. Vocația noastră e aceea de popor de hoți, crima e moft! Poate așa… la beție, mai tragi o halbă-n cap și omori accidental. E mai mult omor din culpă decât lovitură cauzatoare de moarte. Dar, dacă te-ai lua după filmele și romanele polițiste, poți da în psihoză, ai senzația că un sfert din populație ucide un alt sfert… De pildă, în Colombo…

– Simona, nu faci tu o cafea? – o întrerupse Tudose.

Chiar dacă agenta avea un bust apetisant, era destul de obositor să o asculți. De fapt, comisarului nu-i era ciudă atât că au fost mutați către periferia orașului, ca un departament oarecare al unei secții obscure, cât regreta că nu-i vine nicio idee de a motiva o ieșire pe teren. Ar fi băut ceva. Virgil înțelese din prima, căci și lui îi era sete, dar comisarul șef le ceru să completeze documente legate de un dosar mai vechi, activitate la fel de utilă ca și cum le-ar fi zis să dezlege integrame.

            – Uneori, mă gândesc că ar fi fain să lichidăm noi pe câte unul, și pe urmă să facem așa fel ca să cadă doi-trei interlopi de fraieri. Știi pe cine-aș lichida primul? – zise comisarul Virgil.

            – Bănuiesc! – răspunse Tudose, făcând un semn discret către Simona.

            Agenta Simona nu era omul care să-și bată gura cu intenție, dar îi plăcea să turuie, și atunci îi mai scăpa ce nu trebuie fără să-și dea seama. Oricum, dacă era de ales o victimă, cam orice polițist s-ar fi orientat către cei care le-au tăiat 25% din leafă și o serie de sporuri, de au rămas cu vreo 2000 de lei din 5000. De la sine înțeles, când te-ai obișnuit cu 5000, faci ce știi ca să ai tot atât, dând rasol la serviciu și căutând activități colaterale. Pentru polițiști, e ceva mai ușor decât în cazul altor bugetari.

            În biroul său, comisarul șef Octavian Râmpu vorbea la telefon. Prin geam, le făcu semn celor doi comisari să vină până la el. Virgil și Tudose se prezentară, nădăjduind să fie vorba de-o ieșire pe teren. La o adică, puteau pleca și cu Râmpu, că și el era sugativă, însă la birou impusese s-o lase toți mai moale cu băutura, căci chestorul e sifilitic, cum zicea comisarul șef.

            Șeful propuse o schimbare de mediu, însă una destul de ciudată:

            – V-am chemat să vă întreb dacă nu ați vrea să mergeți în penitenciar…

            Cei doi comisari gândiră aproape la unison: „A aflat de taxa de ciumeg!”.

            Cum se dovedi în curând, chiar dacă auzise câte ceva despre modul în care polițiștii își mai suplimentează veniturile, altceva dorise să spună.

            – M-a sunat Claudiu Marin, comandantul penitenciarului. A fost acolo o mică chestie, a murit unu’, după ce-a înghițit șase cozi de lingură. Nu-i clar dacă a fost suicid sau omul a fost forțat să le înghită, și ar trebui să infiltrăm pe cineva care…

            – Păi, ei nu pot face cercetări? – interveni Tudose.

            – Ar putea, da’ nu vor să agite spiritele… Ideea e să intre un om abil…

            – Pe noi ne știu câțiva de-acolo cu ce ne ocupăm – obiectă Virgil.

            „De unde să-i știe? Că noi, ăștia de la criminalistică, suntem mai discreți. Oare, s-or fi apucat și ăștia doi de…?” – gândi Râmpu.

            Tudose intui cam ce i-ar putea trece prin minte superiorului, și se grăbi să-i ofere o soluție, pentru a-i abate atenția:

            – Am putea apela la Igor!

            – Care Igor, Bradea?

            „Nu, cneazul!” – răspunse Tudose în gând, apoi zise cu glas:

            – Da, el.

            – Și dacă nu vrea?

            – Îl convingem noi! Am putea pleca chiar acum…

            – De ce nu-l sunați? – întrebă șeful.

            – Nu răspunde la telefon.

            – Ei, nu răspunde! – făcu Râmpu, care știa că cei doi vor să meargă la băut.

            – Serios, nu răspunde! Îl sun acum.

            Într-adevăr, Igor nu răspunse. Ar fi fost și cam greu, căci Tudose formase numărul său de RDS de acasă. Pus în fața evidenței, comisarul șef cedă:

            – Bine, mergeți la el! Dar, să nu vă întoarceți în patru labe!…

            „Ăsta ar vrea să ne și întoarcem, după ce ne-a prins aici ora unsprezece?” – se minună Virgil, însă pe chip nu-i apăru niciun rictus, ca și cum nici n-ar fi înțeles ce a insinuat superiorul.

.

Recomandări: Mirela Pete.