Între două fapte abominabile, zmeul Pogan traversă un părculeț. Ar fi făcut și aici vreo porcărie cuiva, însă era singur. Se gândi că, dacă ar fi fost bănci în parc, ar fi putut distruge câteva, dar, în acea fericită împărăție, oamenii se tolăneau pe iarbă, de era vreme bună, iar dacă era ploios, stăteau acasă. Pogan, cum s-a arătat, era zmeu, nu balaur, așa că nu scotea flăcări pe nări, ca să poată pârjoli iarba.

Deodată, un anunț îi atrase atenția: „Aici vă puteți sufla nasul fără să fiți văzuți!”

Zmeului chiar îi venea. Începu, însă, să bombăne:

– E ca și cum mi-aș fi cerut voie! Or, eu vreau să șochez, să ultragiez, să uluiesc, să epatez, să isc resentimente!…

– Uite, pe-ale mele le-ai iscat! – auzi vocea polițistului Tudose, care răsări dintr-un boschet. Și ce mai vrei tu să faci? Să fugi de la han fără să plătești?; să-ți faci nevoile pe capacul closetului?; s-o furi pe mezina împăratului?; să nu-ți plătești birurile?…

Toate sugestiile erau tentante, însă Pogan știa că Tudose nu are simțul umorului sau, oricum, îl are diferit. Tudose continuă:

– Dacă scrie aici clar că e loc de suflat nasul, trebuia să te conformezi!

Și-i trânti o palmă de-i zburară bietului zmeu mucii, așa că degeaba s-ar fi sforțat mai târziu să spurce caldarâmul, căci rămăsese fără materie primă. Sigur, ca zmeu, putea să-i aplice o corecție polițistului, însă știa că Tudose are un frate mai mare care a făcut karate, așa că achită și amenda fără să comenteze.