Castelul

 

Zadarnic strălucea soarele primăvăratic și salcâmi îndepărtați își trimiteau mireasma, căci inima zmeului Pogan era înnegurată.

– Dacă nu răpesc o domniță, sunt zmeu doar cu numele, și toți o să mă facă ciuri-buri!…

E ușor, însă, de zis, dar greu de înfăptuit! Prin pădure mai trec fete, însă nici vorbă să fie domnițe! De le scoți condurii, văzduhul se face mai greu ca răsuflarea de zmeu beat, iar de le mai scoți și altele, riști să iei boală, de nu te mai curăță nici alifiile babei Goanța.

Domnițele, de regulă, sunt apărate de creneluri, ele doar se ițesc la ferestre zăbrelite și par mai mult personaje fictive… În toate astea, este și un avantaj: privindu-le doar fugitiv, poți să le atribui tot ce visezi. Zărești câte-o mogâldeață incertă, și-o închipui cu stropi de soare în ochi, cu roșul gurii de coral, sânii albi ca neaua și mersul de zână vaporoasă… Dar, Pogan nu era vreun Shakespeare, așa că s-ar fi mulțumit să fie relativ spălată și să nu-l usture, ulterior, când merge-n boscheți pentru sine.

Primăvara se dori complicea zmeului, și-i scoase-n cale un castel, cu domnița adiacentă la o ferestruică.

– E sus tare! – bombăni zmeul. Tata avea cal înaripat, că a poftit iapa la grăunțe modificate genetic și l-a fătat mutant, dar eu sunt pederast, sau cum se zice la ăla care merge pe jos… Ce-ar fi s-o viclenesc cumva?

Să se lase păgubaș, s-ar fi chemat că nu e zmeu, așa că Pogan își încercă norocul:

– Hei, blondo, nu vii până jos?

– De ce? – răspunse fata.

– Hai să-ți arăt ceva!

– Ce?

Pogan gândi fulgerător, și-i veni o idee, așa cum doar zmeilor le vin:

– Hai să te învăț Sudoku!

– Arată-mi de-acolo!

– Păi, nu se vede, că-i cu cifre, trebuie să faci socoteli… Mergem în pădurice, și-ți arăt acolo cum se face!

– Nu știu să socotesc! – îl descumpăni domnița.

„Ce veac împuțit! Boli venerice, igienă precară, analfabetism și ditamai casteloacele!” – mormăi Pogan și prinse a se îndepărta, mulțumit, totuși, că-n povestea asta nu l-a surprins polițistul Tudose încercând s-o ademenească pe fată.