p12201361

Deoarece, în cartier, avem patru biserici – fără să le mai socotesc și pe cele neoprotestante – și doar două spitale, m-am gândit să mai fac un spital, pornind de la un raționament simplu: „Bisericile-s bune, dar acolo oamenii stau în picioare și încap mai mulți, în vreme ce la spital stau întinși, așa că e nevoie de spațiu…”

Se puteau face mai multe considerații pe acest subiect, însă, cine analizează excesiv nu prea mai apucă să și facă ceva, iar eu sunt om de acțiune. În doar trei luni, spitalul era gata!

Pacienții începură să sosească și, cum majoritatea nu mai puteau să comunice, trierea o facem după tonul de apel de pe telefonul mobil. Cei care au imnul Rapidului sunt trimiși cu ambulanța la dermato-venerice, la noi fiind destul de aglomerat.

Pentru pacienții iubitori de manele, avem un salon vast, în care o măgăoaie urlă cele mai noi creații ale genului. Sala e plină de fum  provenit de la țigarete Monte Carlo, iar bolnavilor li se administrează, intravenos, un amestec de Monopol și băutură tip vișinată până când, printr-o ușiță batantă, pot fi predați familiilor îndurerate.

Un alt gen de pacienți au tonuri de apel sustrase din lucrările unor Mozart, Monteverdi sau Donizetti. Acestora li se oferă de îndată perfuzii cu Armagnac 1638 și sunt conectați la aparatul de inhalat fum de havane, în timp ce orchestra simfonică îi delectează cu lucrări de Borodin, Vivaldi sau Brahms. Ulterior, primesc o porție sănătoasă de caviar și, în douăzeci și patru de ore, sunt ca noi! Contele Alfred von Glünicke vine, uneori, și de două ori pe lună. Nu credem să fie chiar atât de bolnav…

.

Recomandări: Mirela Pete.