Indicii anatomice – Cuprins

29 comentarii

Foto: Alice Drogoreanu


Capitolul 1 – Deşi prefectul fusese asigurat

Capitolul 2 – Care atunci când vei citi

Capitolul 3 – Care s-a întâmplat ceva

Capitolul 4 – În vreme ce mai multe echipaje

Capitolul 5 – Întrebând din om în om

Capitolul 6 – Bogdan intră în magazinul Amsterdam

Capitolul 7 – Care ne mai ţineţi mult aici?

Capitolul 8 – Acum căutăm, de fapt, ce?

Capitolul 9 – Este aproape o regulă

Capitolul 10 – Tu ce faci când te cuprinde simţământul nimicniciei?

Capitolul 11 – După câteva ceasuri bune

Capitolul 12 – În Perla sosiră

Capitolul 13 – Alternând vinul cu coniacul

Capitolul 14 – Cum era de presupus

Capitolul 15 – Încălzit la rându-i

Capitolul 16 – Şefu’, bag-o şi pe aia cu Prometeu!

Capitolul 17 – Multă vreme mesenii lăudară basmul

Capitolul 18 – Astea-s mitologice

Capitolul 19 – Profitând de faptul că încă nu devenise nimeni violent

Capitolul 20 – Nimeni nu mai ţinu socoteala

Capitolul 21 – Cum despre Mioara nu ştiam

Capitolul 22 – Au ieşit?

Capitolul 23 – În pofida momentului tensionat

Capitolul 24 – Sosise din nou vremea să cerem

Capitolul 25 – Poate şi din pricina băuturilor consumate

Capitolul 26 – Cum băuturile continuau să sosească

Capitolul 27 – A sunat colonelul Munteanu

Capitolul 28 – Ar mai merge ceva!

Capitolul 29 – Cum colonelul Munteanu încă nu apăru

Capitolul 30 – Lui Serghei îi reveni ingrata sarcină

Indicii anatomice – 30

9 comentarii

Foto: Alice Drogoreanu


XXX

Lui Serghei îi reveni ingrata sarcină de-a-i autopsia pe cei cinci sălbateci, precum şi ce-a mai rămas din domnul Horaţiu Vidal. Dacă în cazul lui Vidal nu erau prea multe de spus, confirmându-se prezumţia infarctului, ceilalţi fură cercetaţi mai atent, iar constatările nu întârziară.

– Cauza decesului este aceeaşi la toţi cinci – îi explică colonelului Munteanu. Victimele au mâncat portocalele cu tot cu coajă, evident, nerespectând normele de igienă, omiţând a spăla coaja în prealabil, astfel că au făcut indigestie…

Diagnosticul fiind plauzibil şi, totodată, mulţumitor, bestiile fură uitate curând, fiind aruncate într-o groapă comună.

Spre seară, ne adunarăm la Perla pentru un ultim dineu. Deşi Caius şi-ar fi dorit să mai zăbovim în Satu-Mare, domnul Onici îl readuse la realitate:

– În zori, am întins-o!

– Dar, eu aş putea să mai rămân…

– Zău? Şi, dacă se întâmplă ceva cu maşina, împing eu cu domnul Vania la ea?…

Deşi se posomorî, Caius cedă în faţa acestui argument, mai cu seamă că nu avea nici bani la el, cum, de altfel, nu prea avea nicăieri.

Deşi mesele erau din nou pline, parcă niciunul dintre noi nu mai avu aplombul din ajun. Mai mult, Xreader apăru livid:

– Se pare că Oana a fost răpită!

– Ei, apare ea… – încercă să-l liniştească maiorul Petrescu.

Bogdan, cum o mai făcuse şi altădată, ne spuse că simte vibraţiile unei femei frumoase la etaj, pornind într-acolo. Reveni destul de curând, obrazul fiindu-i mai palid decât cel al lui Xreader.

– Ei, e frumoasă? – se interesă Darius.

– Mda… Dar, e moartă. Cred că a fost strangulată. Stătea aşezată pe scări şi se holba la mine…

Cum se lăsă o tăcere grea, izbucnirea lui Caius răsună în toată sala:

Yes! Yes!! Yess!!! Mai rămânem!…

Indicii anatomice – 29

21 comentarii

Foto: Alice Drogoreanu


XXIX

Cum colonelul Munteanu încă nu apăru, convenirăm să mai spunem o poveste. Făcurăm doar o scurtă pauză, pentru a-l percheziţiona pe George, asupra sa găsindu-se trei sute de lei noi, proveniţi din încasări, pe care nu-i predase. Ospătarul fu atenţionat să nu-i mai dea decât votcă ieftină, iar în cazul că va comanda altceva, să ne atenţioneze.

– Spune-o pe aia cu crima… – medie Onici.

Deşi colonelul apăru cu o mină gravă, îi făcurăm semn să aştepte, povestea fiind demarată:

Crima perfectă

Matinal ca de fiecare dată, zorii mă găsiră şi ieri la chioşc pentru a-mi lua cafeaua de dimineaţă, în pahar de unică folosinţă. Aveam de făcut o alegere decisivă: să-mi caut ceva de lucru, ori să intru la Dinar? Dimineaţa geroasă mă determină să optez pentru cea de-a doua variantă.

– Ce vreme! – exclamă domnul plutonier-major Onici, deja prezent în aşezământ. Cică, să patrulezi… Am intrat să mă încălzesc un pic, că nu mai puteam de frig!

Îi dădui dreptate şi, după ce-am cerut Adinei un coniac, mă aşezai la aceeaşi masă.

– Ce mai spui? – întrebă comeseanul.

– Bine… – făcui evaziv.

– Ţi-ai găsit ceva?…

Domnul plutonier, ca, de altfel, toţi obişnuiţii Dinarului, era la curent cu intenţia mea de a-mi găsi un serviciu.

– Încă nu… Nici nu sunt convins că merită… Mă tem că mi-ar bulversa tot ritmul de viaţă!

– Asta-i adevărat! – încuviinţă amicul. Crezi că mie mi-e uşor? Când te simţi mai bine la Dinar, trosc! Du-te să prinzi infractorul… Bine, cel puţin, că n-am muncă de birou, ăia abia reuşesc să se fofileze!… Dar, problema-i alta. Din ce-o să trăieşti?…

– Nu ştiu… – făcui resemnat, cerând încă un coniac. Mă gândesc să mă apuc serios de scris…

Serios! – sublinie domnul Onici cuvântul, vădit indispus. Scrisul nu-i niciodată serios! Mă rog, citim, ne place… Nu zic!… Dar, autorilor ce le-a adus? Nici măcar economie n-au făcut. Ai fi tentat să spui că stând la masa de scris nu ieşi prin cârciumi să cheltui… Însă, spune şi tu: poţi scrie ceva de Doamne-ajută fără să ai cafeaua alături şi ţigaretele?

– Nu poţi – admisei.

– Vezi? Şi, când publici vreun volum, ăia abia de-ţi dau bani de ţigări… Scrisul e aşa… de hobby. Ar trebui, însă, să faci ceva care să aducă bani. O variantă ar fi, cum ai zis, să-ţi cauţi un serviciu. Da’ nici ăla nu aduce cine ştie ce şi, în plus, e degradant. De ce nu te prostituezi? – căută convivul o soluţie. Sunt atâtea doamne trecute…

– Am încercat – mărturisii -, dar n-a prea mers. La partea de vrăjeală m-am descurcat, însă m-a trădat tocmai esenţialul…

– Mă rog… – căută plutonierul să schimbe subiectul. Încearcă, atunci, altceva. Vreo lovitură, să te asiguri pentru mai multă vreme…

– Ce lovitură? – făcui sceptic. M-am gândit să jefuiesc o bancă, dar pentru asta-ţi trebuie jeep, mitralieră… Eu, abia am de cheltuielile la bloc şi de coniac…

– E şi riscant… – admise domnul Onici. Ai putea, însă, să jefuieşti o cămătăreasă. Alegi una mai în vârstă, să nu alergi după ea prin toată casa, şi-ţi însuşeşti ce are ea pe acolo. Ar fi şi ceva relativ moral, căci cămătăresele exploatează clasa muncitoare! Adică, e mult spus, că azi nu prea mai munceşte nici dracu’…

– Exploatează poporul – încercai o varianta.

– Exact! Poporul! Mai grav… Ucizi un duşman al poporului…

Reuşii să mă adun, viziunea colegului meu părându-mi a merge cam departe.

– Adică, cum… să ucid?…

Domnul plutonier-major mă privi surprins:

– Păi, tu cum vrei să-i iei banii? O adormi lecturându-i scrierile tale? Normal că o ucizi, ca să poţi scotoci în voie prin casă…

– Şi dacă mă prinde? – emisei o posibilitate.

– Te prinde dacă eşti tâmpit! Facem în aşa fel încât să nu te prindă… Băieţii de la criminalistică sunt inteligenţi, astfel că avem nevoie de un plan abil, capabil să-i deruteze până şi pe ei.

Devenit interesat, cel puţin la modul teoretic, mai cerui un coniac, pentru a mă putea concentra.

După ce râserăm, imaginând situaţii în care-o fugăresc pe cămătăreasă prin locuinţă, domnul plutonier-major Onici redeveni serios, aproape grav:

– Problema ta, dar şi a intelectualităţii în general, este că trăieşti în imaginar! Adevărat, dintr-un rahat ideatic te poţi sustrage prinzându-te de-o funie fictivă, dar noi avem de înfruntat căcatul concret al cotinianului…

Cum stilul convivului se vădea pretenţios, mai cerui un coniac.

– Să luăm, de pildă, crima – continuă el. Mulţi s-au apucat să imagineze crime perfecte, uzând de găselniţe dintre cele mai diverse. Dar, dacă-l pui pe vreun scriitoraş din ăsta să dea cu toporul în cineva, încep să-i tremure genunchii şi face pe el de frică!… Aşa, din condei, pot să mă plimb şi eu prin nu ştiu care galaxii şi s-o mârlesc pe Zâna-Zânelor ori pe regina Yassuna…

Nedorind să risc o incursiune în SF ori fantasy, schimbai subiectul:

– Dacă am zis c-o lichidez pe cămătăreasă, o lichidez şi gata! Nu-s eu aşa sensibil… Problema-i alta. Cu ce-o voi face? Aş  avea acasă un cuţitaş…

– Da’ ce eşti tu? – pufni plutonierul. Portorican?…

– Păi, cu ce s-o…?

– Cu toporul, bărbăteşte! Mergi să omori, nu să cureţi ceapa! Adina! Tu cu ce-ai omorî pe cineva?

Distrată, căci tocmai clătea nişte pahare, barmana răspunse totuşi:

– Cu ce-aş omorî? Nu ştiu, cred că cu toporul…

– Vezi? – reveni plutonierul la mine. Până şi-o femeie are o gândire mai sănătoasă ca a ta…

– Bine, îmi fac rost de-un topor… – zisei, destul de ruşinat. Nici nu ştiu unde se mai găsesc din astea, înainte erau la metalo-chimice…

– Au la Fiodor! Elegante, de import, marca Raskolnikov…

– Nu-l chema aşa şi pe tipul…? – încercai o asociere de idei.

– Nu-l chema pe nimeni, n-auzi că-i marca toporului? – mi-o reteză domnul Onici. Normal, n-o să te duci cu el în mână. Îţi coşi o prinzătoare şi-l pui sub haină. Mai exersezi puţin şi acasă, ca să-l scoţi repede când ajungi singur cu cămătăreasa…

– Dar, cu toporul – mai avui o obiecţie -, nu se face… deranj?

– Lasă, bă! Ce-ţi pasă? Doar nu speli tu… Toată treaba este să nu uiţi pentru ce te-ai dus! Scopul tău este înavuţirea, omorul e doar în subsidiar…

Într-adevăr, mă concentrasem mai mult asupra asasinatului, astfel că observaţia îmi păru pertinentă. Dar, dacă din bunurile altora mă mai înfruptasem, uciderea prezenta aspecte inedite, capabile să timoreze pe-un începător.

– N-ar trebui să-mi iau şi nişte mănuşi de cauciuc? – întrebai.

Domnul plutonier îşi dădu ochii peste cap:

– Omule! Tu te duci s-o lichidezi pe acea libarcă exploatatoare, nu te duci să-i speli vasele! La ce ţi-ar trebui mănuşi?…

– Mă gândeam la amprente… – murmurai.

– Las’ că are cine să se gândească la amprente! Treaba ta nu-i să te gândeşti la ele, ci să laşi cât mai multe amprente şi cât mai la vedere! În plus, calci prin băltoaca de sânge fără fereală, ca să laşi şi urmele încălţămintei…

– Păi, dacă las urme evidente, n-o să ajungă la mine orice anchetator, cât ar fi el de tâmpit?…

– Tocmai asta e, că tu n-ai de-a face cu tâmpiţi, ci cu băieţii de la Criminalistică! Ăştia-s de-o inteligenţă inimaginabilă, nici Kasparov nu s-ar pune cu ei… Dacă s-ar ocupa de caz un tâmpit, fireşte că, ghidându-se după urme, ar ajunge la tine şi te-ar lega. Ăştia, fiind sclipitori, vor raţiona: doar un bou poate lăsa urme atât de evidente, astfel că, în mod evident, cineva a înscenat totul, nu prea abil!…

Tăcurăm o vreme. Năucit de viziunea domnului plutonier, mai cerui un coniac, pentru a-mi ordona gândurile.

– Să presupunem – reveni domnul Onici – că te-ai lua după filme idioate şi te-ai duce cu cagulă, mănuşi, cipici şi alte prostii! Şi? Tot îţi mai cade-un fir de păr, ori îţi vine poftă să scuipi pe jos! Şi te găsesc după ADN… Aşa, dacă-s urme cu toptanul, deja le-ai deturnat din start atenţia şi vor căuta pe individul care ar avea motive să se răzbune pe tine… Ai pe vreunul care-ţi poartă sâmbetele?

– Ar fi ştefan Popescu, că murise una acum vreo cinci ani şi-am făcut să pară că el ar fi autorul… Dar, ăla-i în penitenciar, a primit cincisprezece ani…

– Perfect! Cu atât mai diabolică este înscenarea, dacă a făcut-o în stare de detenţie! Tipul a căcat drapelul, o să-i dea puşcărie pe viaţă!…

Mai închinarăm câteva păhăruţe, după care eu pornii hotărât, promiţând să mă reîntorc bogat şi să dau un rând la toată lumea.

– Să-ţi ajute Dumnezeu! – îmi ură Adina la despărţire.

– Şi-ai omorât-o! – fu curios maiorul Petrescu.

– Nu-mi mai amintesc precis…

Colonelul făcu un gest, în sensul să terminăm cu basmele, şi ne înştiinţă:

– A fost găsit cadavrul lui Horaţiu Vidal!

– Are ochi? – se interesă Bogdan, în vreme ce toţi privirăm către autopsier.

– N-are. Adică, i-au fost scoşi, dar îi avea… O fetiţă tocmai se juca, încercând să-i facă să pocnească cu o cărămidă… A fost dezmembrat, i s-au scos dinţii, are urechile tăiate… Oribil!

Marcat de aceste veşti, de băutură şi de ultima mea poveste, ca şi de istoria ochilor ingeraţi din neatenţie, autopsierul Serghei izbucni:

– Eu l-am ucis! L-am lovit cu un levier, apoi am început să-l tranşez cu bestialitate!…

George gândi fulgerător: „Ăsta vrea să ajungă la Ştirile de la ora cinci!”, intervenind:

– Eu i-am tăiat picioarele şi am tăinuit fapta!…

Spre decepţia generală, colonelul Munteanu le reteză elanul confesiunilor:

– Pe dracu l-aţi omorât! A făcut infarct lângă linia ferată şi l-au găsit nişte copii care locuiesc într-un vagon abandonat. Ăia s-au jucat cu trupul… E o femeie – ca să-i zicem aşa – cu patru bastarzi retardaţi, au dat cu pietre şi după echipajul de poliţie şi strigau măscărale…

– Bieţii copii! – interveni Onici. Păi, să-l trimitem pe Caius să le ducă nişte portocale…

Bogdan păru preocupat de-un alt aspect:

– Ei, Horaţiu, acum vezi cum e să le tragi pe pielea ta! Dacă-mi pasai, puteam să-i egalăm pe ăia din D. Dar, te-ai halit!…

– Ăla era Andrei Ababei… – îl atenţionă Crina.

– Chiar, Ababei era! Mereu îi încurc pe ăştia doi…

– Horaţiu Vidal e tipul la care-am găsit ochii-n frigider… – interveni Oana.

– Ăla-i Horaţiu Velimirovici! – punctă maiorul Petrescu.

– Şi atunci, cine-i Horaţiu Vidal? – se impacientă Bogdan, care nu mai pricepea nimic.

– Un cetăţean – informă colonelul.

Ascultând cele discutate, domnul plutonier-major Onici pregăti punga cu portocale pentru sărmanii defavorizaţi, iar Caius, la fel de beat ca noi, acceptă să le-o ducă. Deşi ne îndoirăm că va găsi locul, comisionarul se descurcă, revenind în aproximativ un ceas.

– Nişte animale! – ne rezumă. Aruncau cu pietre după mine şi mimau copulaţia… Am lăsat portocalele acolo şi-am întins-o…

– Ai făcut o faptă bună! – îl lăudă Onici.

Ne mai lungirăm o vreme, până când furăm înştiinţaţi că cei cinci paria au murit în chinuri indescriptibile, prezentând toţi în jurul gurii spume verzui.

Indicii anatomice – 28

12 comentarii

Foto: Alice Drogoreanu


XXVIII

– Ar mai merge ceva! – opină plutonierul.

Intervenii, susţinând să comandăm mai consistent, dat fiind că pregătesc un basm care să cuprindă cam toate personajele de până acum[1], într-un fel de teatru scurt. Cum aveam de interpretat pe roluri şi efortul era unul sporit, prevăzător, îmi luai bere nefiltrată în recipient de un litru, avertizând ospătarul să fie pe fază, în cazul că trebuie adusă o a doua bere.

Festival

Aşa cum este firesc să se întâmple, cei mai merituoşi dintre bloggeri au fost premiaţi pentru activitatea lor, oferindu-li-se o şedere în renumitul sat Gărâna, cu prilejul Festivalului de Jazz. Şi, tot într-o logică intrinsecă, cei mai merituoşi bloggeri au fost socotiţi aceia care-au avut parte de câte-o poveste dedicată lor. Cine-a avut iniţiativa premierii acestora nu este întru totul clar, însă, ştiut fiind că nu este cazul să-ţi pui întrebări atunci când este de luat şi nu de dat, nici noi nu vom iscodi inutil.

Cazarea s-a făcut într-o cabană, ridicată în ultimii ani de către un director de şcoală cu iniţiativă. Decăzând din funcţie şi nemaiputând popula edificiul cu elevi, a acceptat compromisul de a oferi cabana oricui se nimereşte.

Zece au fost merituoşii condeieri, urmând să-i cunoaştem în ordinea intrării lor în scenă:

Camelia: Dacă ştiam că-i un sat, nici nu mai veneam. Dacă-i premiu, atunci să asigure condiţii!…

Rebecca: În primul rând, tu eşti aici mai mult la grămadă… Că aia a ta nu era poveste, doar se zicea cum te-ai îmbătat de te-ai pomenit în nu ştiu ce gară, unde mai făceai şi fiţe…

Camelia: Ba era poveste, da’ era absconsă!

Mioara: Nu există poveste absconsă! Ori e poveste ca toate poveştile, ori e struţocămilă. Basmul are nişte reguli…

Tomata: Aţi hotărât cum stăm în camere? Eu vreau, oricum, cu Rebe…

Ama: Păi, Rebe a zis că numai cu tine să n-o lăsăm, că-i sătulă de talentele tale!

Rebecca: Şi tu trebuie să-ţi baţi gura? Aia era ceva confidenţial!

Tomata: Stai un pic, că n-am înţeles! Eu fac talente? Eu? Tu eşti aia care s-a săturat? Să le zic la toţi ce-ai făcut la restaurantul spaniol?…

Chinezu: Ar fi bine să ne calmăm, să nu începem şederea noastră aici într-un mod tensionat…

Crina: Tu încă nu te-ai apucat să spargi lemne? Ai poftă de conversaţie?…

Chinezu: Mă duc imediat…

Crina: Nu te duci imediat, te duci chiar acum! Unde pleci?

Chinezu: La lemne… Doar tu ziceai!

Crina: Şi bagajul meu merge singur până sus?…

Chinezu: Dar, încă nici nu v-aţi hotărât care cum staţi…

Crina: Asta nu-i treaba ta!

Adelina: Chiar, ar fi bine să pregătim focul… Îl fac eu!

Toate: Nu! Las’ că-l face Oana…

Adelina: Da’ de ce Oana?

Oana: Pentru că eu şi gătesc… Azi avem…

Mioara: Văd o foame! Aş hali orice, numai să nu fie cu pui…

Oana: Păi, chiar mă gândeam la nişte cartofi cu pui… Iar pe seară, nişte ciupercuţe…

Gabriela: N-am putea, mai bine, să comandăm nişte pizza?

Camelia: De unde să comandăm? Vezi să nu aibă ăştia pizza? În afară de vacile de pe uliţă, n-am băgat de seamă să aibă altceva… Chiar, ce-o să facem toată ziua?

Ama: Eu am adus mai multe cărţi. O să dau la fiecare să citească un volum şi, după ce le terminăm, facem schimb…

Gabriela: Am adus şi eu Cartea de sidef

Ama: Foarte bine, dar nu e nevoie, am eu cărţi suficiente…

Chinezu: Aş vrea eu să citesc Cartea de sidef. Am citit câteva poeme pe blog…

Crina: Tu nu aveai treabă? Parcă era vorba că spargi lemne…

Chinezu: Am spart.

Crina: Şi pe mâine, cine le sparge? Eu?

Chinezu: Sunt deja pe vreo trei zile…

Crina: Atunci, pune mâna şi adu câteva găleţi cu apă!

Rebecca: Nu ne apucăm să facem curat, mai întâi?

Tomata: Dar e destul de curat!…

Rebecca: Într-o cabană, ca şi în oricare incintă, nu există destul de. Ori e curat, ori e porcărie!

Oana: Să fac mai multe ciuperci pe diseară?

Gabriela: Câte crezi că poţi să mănânci…

Mioara: Eu zic să ieşim în sat!

Camelia: Ce să facem în sat?

Mioara: E un birtuţ. Ne facem mangă, şi-o luăm prin pădure…

Tomata: Eu în pădure nu mai merg! Ultima dată, am fost agresată de-un lup.

Rebecca: Şi madama ar fi vrut s-o agreseze Ursul…

Tomata: Tu vorbeşti? Vrei să le zic la toţi cum…?

Ama: Eu zic să ne organizăm odată! Jos, oricum, rămâne Chinezu, ca să poată pregăti cafeaua şi micul dejun pe când coborâm noi. Ce nebuni şi ăştia, să trimită un bărbat cu nouă doamne!

Gabriela: Nu bărbăţia lui ar reprezenta impedimentul, da’ am auzit că sforăie de zici că-i bombardament…

Chinezu: Acum a zis unul că azi de la ora cinci încep concertele…

Crina: Numa’ bine, ai vreme să duci bagajele sus şi să mai cari nişte apă.

Gabriela: Eu nu prea le am cu jazz-ul, că am făcut abuz în studenţie. Mai bine rămân aici să-i scriu povestea lu’ Şahriar, că altfel iar se-apucă de tâmpenii…

Oana: Şi eu am laptopu’ la mine. Am putea discuta pe mess…

Gabriela: Da’ aşa, direct, ce-are dacă discutăm?

Oana: Aşa mă plictisesc… De fapt, eu rămân să gătesc, că nici eu nu prea le am cu jazzul…

Adelina: Să aprind focul?

Toate: Nu! Lasă, că ne descurcăm noi…

Ama: Decidem odată cum stăm pe camere, ori stăm aici până mâine? Că mai am şi cărţile astea de împărţit…

Gabriela: Poţi să tragi la sorţi, mi-e indiferent cu cine stau. Iar cărţile, poate găseşti amatori în sat să le citească…

Ama: Tu câte beri ai băut până acum?

Gabriela: Ce te fute grija?…

Ama: Fetelor, care-a numărat cât a băut asta?

Crina: Că fix de aia am venit taman din Satu-Mare, ca să mă uit la oameni în gură…

Ama: Nu vorbi aşa, că treaba-i serioasă, tu nu şti ce se poate declanşa…

Rebecca: Bine că le ştii tu pe toate!

Tomata: Acum, tu de ce te-amesteci? Chiar aşa te mâncă-n cur tot timpul?

Rebecca: Cu mine vorbeşti aşa? Nu, serios, mie mi-ai spus asta?…

Chinezu: Întreabă unu’ dacă nu vrem să cumpărăm lapte…

Mioara: Da’ ce suntem noi, sugari? Aş bea ceva…

Chinezu: Ce-i zic?

Gabriela: Să-l vândă la mă-sa!

Ama: Hai, pe bune, care ştie câte beri a băut asta?

Gabriela: Tu în afară de berile mele şi de căcaturile tale de cărţi mai ai şi alte preocupări?

Ama: Cum sunt cărţile mele? Dar, ce au, savanto?…

Chinezu: Hai, că stă omul afară! Ce-i spun?

Toate: S-o belească!…

Crina: Dacă-mi amintesc bine, tu parcă aveai de cărat nişte găleţi cu apă, nu te-a însărcinat nimeni cu aprovizionarea!

Rebecca: Eu ies puţin în sat…

Tomata: Unde te duci?…

Rebecca: La dracu’ mă duc! Oriunde, numai să mă scap odată de voi!

Camelia: Iaca, scârţ! Fiţoasa… Du-te învârtindu-te şi să te-ntorci când te-oi chema eu!

Oana: E bine dacă-i mâncarea gata pe la zece?

Gabriela: Nu ne mai fute atâta la icre cu mâncarea ta!

Oana: Chiar, asta câte beri a băut?

Ama: Eu am zis că nu-i în regulă! Dacă vine Chinezu, îl pun să numere cutiile goale…

Mioara: Într-adevăr, e complicată aritmetica asta, muncă de chinez…

AmaRebecca: Tu ce te bagi? S-a-nchis birtu’ deja?… N-ai treabă?…

Adelina: Are cineva o ţigară?

Camelia: Da’ tu nu fumezi!

Adelina: Vreau să mă apuc…

Crina: N-avem! Doar stinse… Mai bine ai ecologiza uliţa, că tocmai s-au căcat două vaci în dreptul cabanei…

Rebecca: Chiar, hai să facem curat!

Oana: Mi-a venit o idee!

Gabriela: Am pus-o! Iarăşi tu cu ideile tale…

Mioara: Ce-mi vâjâie capul! Cred că a fost prea tare muzica aseară…

Tomata: Se zice coniac, nu muzică! Că nu cu muzica aveai tu treabă…

Mioara: Pe bune, acum… simt aşa, în timpane…

Ama: Păi, coniacul va fi fiind orchestra, iar berea îngurgitată peste e dirijorul, care împinge muzicanţii către tâmple….

Mioara: Hai, mă, că n-am băut nu ştiu ce!…

Rebecca: Ce-i drept, se ştie ce şi cât ai băut, aşa că mai bine schimbăm subiectul…

Gabriela: Bună dimineaţa!

Ama: O fi, dacă zici tu…

Gabriela: Acum, ce faceţi mutrele astea? C-a fost mişto ieri…

AmaTomataRebecca: Mdaa!… Să zicem…

Gabriela: Ce-aveţi? Am înjurat pe cineva?…

Ama: Nu chiar pe toţi… Au fost câţiva pe care i-ai ratat. Cu Mircea Florian ai fost chiar amabilă, nu i-ai zis decât chelios ramolit

Gabriela: Şi s-a supărat?

Rebecca: Nuuu, cum să se supere? Te-a cerut şi în căsătorie!

Crina: Neaţa! E gata cafeaua?

Chinezu: Bună dimineaţa! E gata, cum să nu fie?

Crina: Pfffrr! E amară!

Chinezu: Zahărul este aici, pe masă!

Crina: Şi tu când îţi îndulceşti cafeaua ţii zahărul pe masă, ori îl introduci în cafea şi amesteci, ca să se dizolve? Sau aşa mare filozofie ţi se pare asta?…

Chinezu: Pun imediat!

Oana: Bună dimineaţa! Aşa nasol mă simt… Ieri m-a enervat un bou pe mess şi-am băut cam mult…

Ama: N-ai fost singura…

Mioara, Gabriela: Ce vrei să spui?

Ama: Nimic… Acolo, la concert, au fost unii care-au mai băut…

Gabriela: Eu m-am săturat de insinuările tale! N-am venit aici să mă călugăresc!

Tomata: Ooo, nici nu te-a suspectat cineva de astfel de intenţii!

Mioara: Rebecca, vrei să nu mai lustruieşti căcatu’ ăla de furnir, că-mi accentuezi vertijul?…

Rebecca: Da’ cum vrei să las, ca la porci?… Dacă-aţi mai pune şi voi mâna, ar mai arăta şi-aici cumva…

Oana: Eu sunt aici în vacanţă…

Camelia: Da, cu vacile pe uliţă şi cu toată snobimea venită la jazz…

Rebecca: Dacă nu-ţi convine, fă-te mangă şi ia-o la pas! Nimereşti tu vreo gară, în care să porţi convorbiri interesante…

Camelia: Că tu, cu Flavius Amorăriţei al tău, eşti mai brează!…

Crina: Azi facem ceva, sau iarăşi stăm aici şi futem muşte?

Mioara: Am putea, după ce ne dregem, să tragem o tură în pădure…

Gabriela: Chiar, c-aş bea o bere…

Camelia: Măcar de-ar fi numai una!

Ama: E bună ideea cu pădurea! Luăm şi cărţile şi citim în natură…

Gabriela: Am eu un pachet la mine, da’ lipsesc valeţii…

Crina: Nu lipsesc, însă sunt trândavi! Ai adus apă?

Chinezu: Am adus… Două găleţi.

Crina: Şi astea o să ne ajungă, futu-i mama mă-sii, un cincinal! Du-te şi adu apă, să fie!

Camelia: Oare cât o mai ţine pe Ade la post? De fapt, ce-a făcut?…

Ama: Ce să facă? Au găsit-o sub scenă, încercând să aprindă nişte surcele cu o brichetă…

Camelia: Uite-o, că a venit…

Adelina: Ceau, ceau… V-aţi trezit deja? Eu am stat la şpriţ cu caraliii până spre ziuă…

Tomata: Şi ce-au zis?

Adelina: Ce să zică? Îmi suflă!… Am băgat-o pe aia cu prezumţia de nevinovăţie… În plus, nici n-am scăpărat bricheta, aşa că acuzele lor sunt zero! Tu cu ce te joci acolo?

Oana: O păpuşă… Îmi place s-o am cu mine.

Mioara: Şi de ce-o împungi cu ace?

Oana: Aşa… Stau mai bine hainele pe ea. Dacă fixezi rochia în zona inimii şi a stomacului, stă mai elegant…

Rebecca: Are şi-un nume?

Oana: Da, îi zice Ama. Când era nouă zicea mama, însă nu foarte clar, şi se-nţelegea Ama. Acum, nu mai vorbeşte, că avea mecanismul în zona rinichilor, şi i-am fixat cu ace o pereche de tanga…

Chinezu: Eu m-am săturat! Ce premiu mai e şi ăsta, să vă rabd toate fiţele? Eu am fost consilier pe lângă oameni importanţi, numele meu reprezintă un brand! Şi-am ajuns să fiu cârpa voastră de şters pe jos? Sunteţi o adunătură de scorpii infatuate! Îi deplâng pe bărbaţii care-ar avea de-a face cu voi! În afară de ifose şi alcool, nu-i nimic în capul vostru! Mi-e scârbă!…

Crina: Dac-ai terminat, du-te şi mai sparge nişte lemne, să-ţi mai taie greaţa! Ce-are ăsta, e dus?

Rebecca: Cui îi pasă?…

Ama: Ceva, totuşi, zicea el… Când ne apucăm să citim?

Gabriela: Tu chiar nu pricepi că n-are nimeni chef de cărţile tale? Dacă chiar ar fi să citim, cine s-ar mai apropia de volumele alea, cu foile varză?…

Ama: Ce varză, care varză?… Cine-a turnat bere pe cărţile mele?! Cine?!

Tomata: Hoo, nu urla aşa!… Eşti nebună?

Ama: Cine mi-a stricat cărţile?

Gabriela: De ce te uiţi la mine? Eu am fost la concert…

Ama: Asta e bere! Numai tu ai băut bere!

Crina: Să văd… Da, ar putea să fie bere…

Adelina: Poate, dacă le presăm cu ceva şi le punem pe sobă, la căldură, se îndreaptă filele… Fac eu focul…

Toate: Nu faci nimic!

Ama: Ce fac acum? Nici măcar nu erau exemplarele mele, le aveam de la Schimb de Cărţi… Acum, cum o să le dau înapoi? Să mă fut în ea, viaţă!

Rebecca: Aici te susţin!

Oana: Dă-le dracului de cărţi! Se găsesc toate în librărie, n-au decât să-şi cumpere…

Tomata: La mine pe blog…

Rebecca: La tine pe ce? Ăla-i chiar blog, sau zici doar aşa, la mişto?

Tomata: Poţi să ştii că-i blog! Am authority 160, în vreme ce rahatul tău e abia la 38. Ăsta-i criteriul de valoare pentru bloguri.

Rebecca: Ete, pârţ! Criteriul e valoarea intrinsecă, nu la şmecherie, cu linkuri, cu reciprocităţi…

Tomata: Fă-ţi tu reciprocităţi, dacă ai cu cine! Nu vezi că te evită toţi, că te ştiu matracucă?…

Rebecca: Cum mi-ai zis? Repetă, dacă ai curaj!

Ama: Lăsaţi-le-n futere de bloguri, că fix de ele mi se rupe mie acum! Mi-ai distrus cărţile!

Gabriela: Ce tot insişti pe ideea asta? Ţi-am zis frumos că am fost la concert, iar după aia am scris povestea pentru Şahriar… Ce treabă aveam eu cu căcatele tale de cărţi?

Crina: Cum arată acum, chiar că zici că s-a şters careva cu ele… Eu le fac o poză şi le pun pe blog la mine, ca ilustraţie la ceva cu dezinteresul generaţiilor noi faţă de Cultură.

Mioara: Voi mai staţi? Că eu ies puţin prin sat…

Camelia: Birtul e pe uliţă-n jos, pe partea dreaptă, în caz că ai uitat de ieri…

Oana: Ies şi eu, să strâng nişte ierburi…

Gabriela: Ce ierburi? De fapt, nu mă mai interesează nimic. Cred că azi nici nu scriu. Dacă-l apucă pandaliile pe Şahriar, treaba lui… Să dea şi lovitură de stat, din partea mea!

Tomata: Tu chiar crezi că nu mai poate el de blogul tău?… Intră la admin şi-o să vezi că nici nu te bagă-n seamă…

Rebecca: Nu, că te-o citi pe tine, cu recenzia la Dama cu camelii… Du-te, bă, şi te plimbă!…

Tomata: Nu, că eu te sparg!

Camelia: Terminaţi odată, n-am venit aici să ne omorâm!…

Oana: Chiar! Mi-a venit o idee…

Gabriela: Fă-o! Eu nu mă mai amestec.

Chinezu: Ohhh!

Ama: Ăsta moare aici! Faceţi ceva!

Crina: Ce-ai vrea să facem? Ce-s eu, popă? Da, ai dreptate, s-ar putea să moară, că-i vânăt tot… Era bine dacă spărgea ieri mai multe lemne…

Adelina: Dar, de la ce i-o fi venit?

Rebecca: De la ce? Aseară a băgat în el două porţii de ciuperci şi-a tras-o cu palincă! Mă mir că a mai apucat dimineaţa…

Gabriela: Am sunat eu la Salvare…

Ama: Şi ce-a zis?

Gabriela: Nimic, ce să zică? E ocupat! Mai încerc… De fapt, aţi putea suna voi, că eu am cartelă…

Camelia: Vezi, să nu vină Salvarea în cătunul ăsta! Ăştia n-au nici dispensar… Le umblă vacile pe uliţă…

Tomata: Da’ mai termină odată cu vacile tale! Unde-ai vrea să umble, pe case? Că tu te-i fi născut numa’ cu caviar? Deja mi-au ajuns mutrele tale până peste cap!

Camelia: Chiar, dacă răspunde la Salvare, ziceţi-i s-o ia şi pe asta, că nu-i întreagă la cap!

Tomata: Dacă nu-ţi ţii gura, cred că o să ai tu nevoie de Salvare!

Chinezu: Arusha! Oohh!…

Adelina: Ce zice?

Gabriela: Arusha…

Adelina: Ce-i asta?

Gabriela: Un oraş în Tanzania.

Adelina: Poate că-i este frig… Să fac focul.

Toate: Nu faci nimic! Stai unde eşti!

Ama: Acum, stăm şi ne uităm la el? Să facem ceva!

Oana: Eu aş putea să-i scriu un epitaf, pe blog, da’ nu prea le am cu rimele…

Mioara: Să-i facă cineva respiraţie gură la gură!

Gabriela: Eu nu pot, că am Helicobacter pylori

Adelina: Mie mi-e scârbă!

Ama: Că nouă cum crezi că ne e?…

Crina: Aş încerca eu, dar mă tem că se transformă…

Oana: Ha, ha! Ca porcu’! E tare! Fetelor, auziţi: Eram cu un grup în Bucegi şi tot aşa, pică unu’ dintre noi, Ciprian, şi-ncepe să facă spume ca ăsta… Noi aveam programat un joc de Monopoly la cabană, aşa că l-am lăsat acolo şi-am trimis după el Salvamontu’, dar ne-am amintit de tip destul de târziu. Când l-au găsit, deja făcuse ţurţuri, că i-a îngheţat spuma-n nări…

Rebecca: Şi-a scăpat?

Oana: Draci! Sapa şi lopata… Autopsierii ziceau că tot de la ciuperci i s-a tras…

Mioara: Da’ Chinezu a tras şi palincă pe lângă… Ştiam că, dacă bei zdravăn, otrava nu are efect…

Ama: E clar, tu n-o să mori otrăvită…

Oana: Nu-i vorba de asta, oricum, ciupercile mele erau foarte bune, doar am mâncat şi eu şi n-am nimic…

Gabriela: Chiar ai mâncat, sau doar ai simulat? Că am găsit pe cărţile Amei resturi de ciuperci… Oricum, deja nu mai erau bune de nimic…

Crina: În Maramureş, dacă se otrăveşte vreunul, merg oamenii la vrăjitoare să le dea lapte de căprioară. Aia nu ştiu ce bolboroseşte, şi laptele curge pe o funie. În vremea asta, în pădure, căprioarele se învârt în cerc…

Tomata: Ţi se-nvârt ţie căluşei în cap! Du-te, băi, că astea-s superstiţii! Eu cred în Ştiinţă!

Rebecca: Mda, că la Fizică erai tot timpul pe toamnă… Ai aprofundat-o!

Chinezu: Aauuu!…

Gabriela: Da’ urât mai face! Ăsta, dacă doarme, sforăie, dacă mănâncă, începe să ţipe… A mai sunat cineva după Salvarea aia?

Ama: Păi, n-ai zis că suni tu?

Gabriela: Am zis că am cartelă, şi mai am minute puţine…

Oana: Să-ncercăm să dăm un bip, poate ne sună ei…

Toate: Ha, ha, ha! Ha, ha, ha! Eşti demenţială!

Camelia: Nu mai poot! Mă piş pe mine de râs!…

Rebecca: Măcar, cu râsul ai o scuză…

Ama: Du-te, că nici tu nu eşti normală! Dacă nu mor de ciuperci, cred c-o să mor de râs!…

Oana: E bine şi-aşa…

Chinezu: Ohhh!…

Gabriela: Rage ăsta de zici că are orgasm…

Toate: Ha, ha, ha! Ha, ha, ha! Căcarea Troiei!

Tomata: Nu mai poot! Nu mai poot!

Gabriela: Acum nu mai poţi, când e ăsta în extaz?…

Tomata: Du-teee… că-mi plesneşte operaţia! Ha, ha, ha!

Oana: Îl ştiţi pe ăla? Iubitule, mănânci de bunăvoie, sau te omor eu?…

Adelina: Cu vătraiul… Haaa! Mă sufoc…

Crina: Dacă ai noroc, te ia Salvarea şi pe tine…

Mioara: Pe-aici nu vine Salvamontu’?…

Ama: Doar după ce faci ţurţuri, ca Ciprian ăla…

Toate: Haaa, ha, ha, ha!

Crina: Bă, sunteţi de delirium tremens!…

Mioara: Hai, acum, serios vorbind… Care-i face-un necrolog ca lumea la ăsta?

Gabriela: Eu nu mă pricep să scriu pe tema asta… Bine, aş putea încerca un poem, dar ar ieşi prea încifrat, n-ar mai pricepe nimeni că-i vorba despre Chinez…

Ama: Eu nu le prea am cu poezia, dar m-am mai întrebat: De ce n-ar putea toţi să scrie clar, cum făcea Coşbuc? Că bagă la metafore şi întortocheli de nu mai pricep nici ei ce-au vrut să zică…

Crina: Bă, sunteţi de groază! Ăsta-i în agonie, şi voi faceţi teorie literară… Hai, mai bine, să bem o cafă!

Toate: Chiar!

Mioara: Mie mi s-a uscat gâtul de când îl priveghez pe Chinez…

Ama: Bun, ţi s-o fi uscat… Noi vorbeam despre cafea.

Mioara: Da, cafea, normal. Bine, eu îmi pun şi-un pic de rom…

Ama: Nu ştiu ce am, mă cam doare stomacul, parcă m-ar împunge ceva…

Oana: Ei, empatie! Te-a impresionat Chinezu’… Las’ că-ţi trece!

Tomata: Dacă nu, tot suntem chitite pe necroloage…

Crina: Fetelor, vouă nu vă miroase-a fum?

CameliaTomata, Ama, Rebecca: Parcă…

Gabriela: Arde! E incendiu! Laptopu’ meu!…

Toate: Foc! Arde! Fugiţi!…

Mioara: Pe Chinez l-a scos careva?

Oana: O fi ieşit el… De la căldură, îţi revii…

Gabriela: Bine că mi-am luat laptopul!

Oana: Şi eu…

Ama: Mie mi-au rămas cărţile înăuntru…

Crina: Oricum, nu mai erau bune de nimic!

Adelina: Păcat! Era făinuţă cabana…

Rebecca: Acum, ce să-i faci? N-ai ce-i face!…

– Şi cum ai scăpat? – îl întrebă George pe Chinez, observând că s-a încheiat povestea.

– Ei, literatură! Nici n-am fost acolo…

– Cum n-ai fost? Adică, ce? Povestirile sunt la vrăjeală? Ar trebui să se povestească numai cele care sunt!

– Păi, ar putea să fie… – interveni Darius.

Discuţia despre rostul artei continuă, timp în care observai că George şi Caius trecuseră pe băuturi de calitate fără ca cineva să bage de seamă. „E clar, suntem cu toţii mangă!” – îmi zisei.


[1] Lipsesc Adina Huţanu şi Bogdan Hrib, basmele ce-i aveau eroi fiind născocite ad-hoc.

Indicii anatomice – 27

4 comentarii

Desen de Gabriel Pacheco

XXVII

– A sunat colonelul Munteanu, zice să-l aşteptăm aici, căci are să ne spună o chestie… – spuse locotenentul Petrescu, mai mult către cei doi colegi din Poliţie, Onici şi Verestoy.

– Păi, îl aşteptăm, că stăm bine! – încuviinţă Onici. Taman putem să mai băgăm un rând de ceva şi o poveste. George…

După ce se încasă taxa de la ascultători şi comandarăm ţuică veche, pe lângă o brânză ţinută în butoiul cu untdelemn de măsline, începui un alt basm:

Albă ca Zăpada

Nu se mai ştie astăzi dacă Ama[1] şi-a spus singură Albă ca Zăpada ori a poreclit-o cineva astfel, dar este cert că, într-o măsură, istoria ei s-a asemănat cu cea a eroinei din basm. Adevărat, nu a fost gonită de vreo mamă vitregă, nici vânătorul oarecum milostiv nu apare în naraţiune, ci Ama şi-a impus o perioadă de recluziune într-o căsuţă din pădure, de unde nu a fost smulsă de vreun prinţ, plecând de bunăvoie când şi-a simţit împlinită misiunea.

Sunt opinii divergente atunci când se caută motivul pentru care Ama s-a retras din zbuciumul lumii. Unii susţin că era prea adeseori ţinta unor glume cu caracter etnic, alţii cred că angoasa i s-a tras din faptul că nu a absolvit Liceul C. D. Loga, ci unul anodin, iar alţii socotesc că pur şi simplu aşa i-a venit ei gust.

Cum la câte-o cabană se retrag destui, asemănarea crâmpeiului biografic al Amei cu basmul evocat în titlu ar fi părut oricui forţată, dacă noua Snegurocika (aşa-i zicea Vania, da’ tot Albă ca Zăpada înseamnă) n-ar fi nimerit într-o căsuţă locuită de şapte pitici. Aceştia se ocupau ziua cu mineritul, căci acţiunea se desfăşoară pe undeva prin Valea Jiului, iar seara se reîntorceau acasă, după o prealabilă oprire la birt. Deşi cei şapte nu erau întru totul pitici, dar nici cine ştie ce găligani, şi cu toate că purtau nume ca toţi oamenii, influenţa livrescă o făcu pe Ama să le găsească porecle noilor colocatari (căci se instală la ei fără multe întrebări), unele mai izbutite, altele purtând pecetea improvizaţiei, astfel că le zise: Oniricul, Ipohondrul, Acribistul, Tehnocratul, Infatigabilul, Dubitativul şi Evanescentul. Cei şapte o lăsară să-şi facă damblaua, neavând prea mare chef de dispute filologice, însă e drept că nici nu s-au prea ostenit să-şi înveţe noile etichete, astfel că erau, cel mai adesea, trataţi oarecum în grup.

Ca întotdeauna când apare o femeie, aceasta răvăşeşte vieţile celor cu care vine în contact, dar apar şi unele avantaje. Astfel, în căsuţa celor şapte dispăru mizeria de nedescris de odinioară, dar, în mod complementar, se insinuă şi un anume regulament, impus persuasiv, astfel că nu mai puteai chiar să-ţi faci de cap.

O primă regulă, absolut neplăcută, a fost aceea ca cei şapte să se spele la venirea de la lucru, de acest detaliu fiind condiţionată servirea mesei. Piticilor, ca să le spunem aşa, le convenea să se spele cam cât ne convine şi nouă, dar se jertfeau, pentru că-i mai bine să haleşti fripturi savante decât clisă cu ceapă… Apoi, cu toţii ştim că, până ce vrăjim o tipă, mai facem şi noi pe igienicii. Pornind de la aceeaşi logică, cei şapte nu ţineau să-şi arate grobianismul în mod plenar, iluzionându-se că… pricepeţi dumneavoastră!

Într-o seară, pe când speranţele piticilor erau mai accentuate, din pricina unui nou sortiment de vinars aromatizat cu dracu’ ştie ce, Snegurocika avu o idee în totală contradicţie cu imboldurile lor. După cină, le spuse:

– Am o surpriză pentru voi! Vă voi da, fiecăruia, câte o carte…

– Şi ce naiba să facem cu ele? – întrebă Dubitativul.

– Să le citiţi şi, apoi, să faceţi schimb de cărţi…

O tăcere gravă se lăsă în odaie, iar atitudinea micilor mineri contrasta vădit cu mina veselă a Albinoasei (cum era numită eroina în timpul ieşirilor la cârciumă). Infatigabilul izbucni primul:

– Băga-mi-aş…

Dar, o palmă peste ceafă primită de la Tehnocrat îl împiedică de-a-şi finaliza ideea.

Oniricul susţinu că, în ce-l priveşte, a mai încercat să citească, adormind de fiecare dată aproape instantaneu. Albă ca Zăpada îl încurajă:

– Acum eşti mai matur şi, în plus, te voi stropi eu cu apă rece de câte ori va fi necesar.

Evanescentul spuse că trebuie să meargă până la closet, dar, noua stăpână a casei având o presimţire, nu-l lăsă nesupravegheat, astfel că acela nu obţinu decât o mică amânare.

– Putem sări peste descrieri? – căută Acribistul să mai salveze ce se putea.

– Citiţi tot! – zise cu cruzime Snegurocika. Descrierile sunt, de multe ori, cele mai interesante părţi dintr-o carte.

– Eu nu prea mă simt bine… – riscă Ipohondrul.

– Atunci, tu vei primi o doctorie înainte să te apuci de citit… – rezolvă Ama şi această nouă problemă ivită.

Nemaiexistând obiecţii, cei şapte se apucară de lectură, fiind dificil de apreciat, după mimicile feţelor lor, ce stări lăuntrice îi încercară în vreme ce sufletele li se înnobilau.

Cu timpul, sumedenie de cărţi trecu prin mâinile piticilor şi apărură o serie de recenzii, publicate parţial pe un blog. Dar, cum se întâmplă uneori, acţiunea avu şi efecte nescontate în faza incipientă: Piticii îşi formară propriile gusturi literare, începură s-o contrazică pe Ama tot mai des, ba chiar să-i conteste autoritatea. Primind Dubitativul o carte de Rushdie, acesta-şi exprimă dorinţa de a citi Cartea de dragoste a Gabrielei Savitsky.

Albă ca Zăpada deveni, brusc, roşie ca Tomata şi începu un şir de imprecaţii:

– Care Gabriela Savitsky? Nu ştiu nici o Gabriela Savitsky! Numai tâmpenii aveţi în cap!… Eu am încercat să fac oameni din voi! De la cârciuma aia a voastră vă vin toate ideile astea! Cu ce beţivan v-aţi mai înhăitat?…

Ama spuse mai multe, însă n-am dori să obosim cititorul. După o criză asemănătoare cu cea a Alisei Frendlih din filmul Stalker, îşi strânse catrafusele şi decise să revină în lume, la fel de imprevizibil ca şi atunci când hotărî s-o părăsească. Curând, piticii îşi reluară vechile apucături, mania lecturilor căzând în desuetudine.

Ajunsă în Timişoara, Ama îşi procură de la talcioc o oglindă de o construcţie aparte, pe care-o întreba uneori:

– Oglindă, oglinjoară,

Care-i cea mai naşpa poetă din ţară?

Oglinda răspundea, funcţie de dispoziţie, cam aşa:

– E dificil să mă pronunţ, aici intervine şi gustul personal al fiecăruia…

– Care eu nu le înţeleg pe femeile astea închipuite, care se crede nu ştiu ce şi vrea ele să pice toţi înaintea lor! – filosofă Marieta asupra naraţiunii.

– Normal că nu le înţelegi! – conchise şefa sa.


[1] Anamaria Petniţan, bloggeriţă din Timişoara.

Indicii anatomice – 26

27 comentarii

Desen de Gabriel Pacheco

XXVI

Cum băuturile continuau să sosească, fără a zăbovi excesiv pe mese ori în carafe, socotii potrivit să continui seria basmelor cu personaje absente, pentru a evita ironiile deplasate şi inerentele certuri:

Cenuşăreasa

Socotesc povestea Cenuşăresei ca fiind îndeobşte cunoscută, astfel că nu voi mai plictisi cu redundanţe. Foarte pe scurt, în basm se arată cât de bine te poţi simţi când ai pe cine persecuta, dar şi aceea că, uneori, lucrurile pot scăpa de sub control şi lua o întorsătură nasoală…

Dar, dacă oarecând, până să se precipite evenimentele, a mai fost, totuşi, puţin amuzament, sunt şi persoane care, prin construcţia lor, fac aproape imposibilă orice jubilare în ceea ce le priveşte. Astfel sunt vărsătorii de februarie pe care, măcar că ai vrea să-i persecuţi, îţi cam lipsesc mijloacele practice prin care să realizezi acest nobil deziderat.
Între vărsătorii de februarie cei mai cunoscuţi se numără (nu, nu Gică Hagi!) Rebecca[1]. Aceasta şi-a torturat, prin firea sa liberă şi limba cel puţin ascuţită, dacă nu chiar spurcată, încă din copilărie bunica, mama şi sora. Când într-o familie sunt toţi componenţii cât de cât normali, recalcitrantrul este sancţionat fiind repartizat la feluritele corvezi casnice, până-i vine mintea la loc. Cu vărsătorii de februarie, însă, chestiunea e mai dificilă deoarece, fără să le-o ceri, se apucă să gătească, să dezinfecteze, să măture ori să aspire, să lustruiască, să brodeze, să facă cumpărături şi multe, multe altele… Când zici că or fi ostenit, o iau de la-nceput, iar în răstimpuri te mai gratulează cu câte-o vorbă. Nu-ţi mai rămâne decât să-i suporţi aşa cum sunt şi, din când în când, să mai zici şi tu, mai mult ca să te autoamăgeşti, câte ceva:

– Da’, mai taci odată din gură!

Ori:

– Bine că le ştii tu pe toate!…

Şi alte stereotipuri din astea care, oricum, nu rezolvă fondul problemei.

Ajunşi adulţi, vărsătorii de februarie, asemeni multor semeni aparţinând şi altor zodii, încearcă să socializeze sau, ca să nu deformăm realitatea, ies în lume.
După acest şablon, a ajuns şi Rebecca la o petrecere la care un voinic se băgă imediat în seamă, recomandându-se:

– Domniţă, permiteţi să mă prezint. Amorăriţei. Flavius Amorăriţei. Numele meu vine de la Amor…

– Vine de la dracu’! – punctă Rebecca. Vine de acolo că o morăriţă a tras cândva un bastard… În fine, nu cred c-o fi fost chiar mă-ta…

Cavalerul înghiţi în sec şi se gândi să schimbe subiectul:

– Nu ieşim puţin afară? Aici, iată, e şi fum, plus muzica asta… E ceva tâmpit să ţopăi pe astfel de muzică!

Rebecca simţi că i se face milă, astfel că replică:

– Dintre două tâmpenii posibile, îmi pare mai raţional să ţopăi…

Flăcăul, după două rateuri, decise să treacă la terapia de şoc:

– Sunteţi foarte, foarte frumoasă!…

– Mulţumesc. Păcat că nu-ţi pot răspunde cu acelaşi compliment… – răspunse vărsătoarea, privind rece în odaie, după vreun cunoscut rătăcit.

– Dar, frumuseţea-i trecătoare… – continuă individul meditaţiile.

– Asta ai constatat-o pe mă-ta, ori pe doamna? – întrebă noua Cenuşăreasă oarecum mecanic, căci nu părea dornică de a primi un răspuns.

– Totuşi – insistă nărodul -, constat la dumneavoastră anumite lacune comportamentale şi logice…

– Logic că le constaţi, nu eşti primul… – spuse ea, privind la ceas, după care continuă: E miezul nopţii, trebuie să plec.

Şi, în parfumul nopţii de primăvară, Rebecca porni către casă, ca să ceruiască parchetul şi să mai pună-n rânduială una-alta…

Profitând de scurta absenţă a noii Cenuşărese (numită astfel în mod oarecum impropriu), bunica, mama şi sora se mai uşurau, imaginând o lume mai bună:

– Ei, dacă lumea ar fi un blog, am mai avea ce să-i facem şi ăsteia. Pe blog, totuşi, mai poţi să banezi, mai scoţi din blogroll, mai tragi o vorbă de dulce… Da’ aşa?…

Oftând, concluzionară:

– Ce să-i faci? N-ai ce-i face…

Imitând vorbirea subalternei, Crina găsi o posibilă aplicaţie basmului, adresându-se Marietei:

– Care dacă ai fi şi tu Vărsătoare de Februarie poate te-ai achita mai conştiincios de sarcini…

„Care să mă pupi undeva, cotoroanţo!” – gândi femeia de serviciu.

– Aaa! Gândeşti necuviinţe? 5%… – conchise directoarea.


[1] Rebecca Mohl, bloggeriţă din Timişoara.

Indicii anatomice – 25

33 comentarii

Desen de Gabriel Pacheco

XXV

Poate şi din pricina băuturilor consumate, următorul basm stârni cele mai multe obiecţii:

– De ce să spui povestea cu Tomata? Aia nu ne are pe niciunu-n blogroll!

– Ei, asta e… – făcui. Oamenii nu-s perfecţi. Alta nu-mi vine acum…

Cum tocmai sosiră platourile cu sushi, fructe de mare şi tot felul de alge, însoţite de vin alb şi sec, toţi se arătară dornici să asculte basmul, animozităţile pierind:

Scufiţa Roşie

După obiceiul fetelor care poartă scufiţă, Tomata cu scufiţă[1] porni, într-o amiază de vară, prin pădure, ducând pe braţ coşuleţul necesar oricărei tinere purtătoare de scufiţă care se respectă. Pădurea, ca orice pădure… Presupun că nimeni nu şi-ar dori aici o descriere plictisitoare (măcar că aş putea, prin procedeul copy/paste, să bag din Sadoveanu un pasaj gata scris), când toată lumea aşteaptă dialogurile.

Mergând astfel Tomata prin pădurea deasă, fiind lipsită de importanţă conjunctura în care a ajuns acolo, se întâlni, conform unei logici intrinseci, cu Lupul. Acesta avea o mină obosită, dar, apariţia unui chip nou păru să-l binedispună într-o oarecare măsură… Nu ne vom mira, aşadar, dacă el fu acela care deschise conversaţia, vădind o relativă bună-creştere:

– Bun venit, Scufiţă roşie!

Adevărul este acela că scufiţa Tomatei nu era roşie, ba chiar şi ea roşeşte arareori, însă numele său, deşi nerostit, ca şi prezenţa scufiţei, indiferent de coloratura sa, induseră la modul subliminal în mintea Lupului curioase asocieri de idei.

– Nu-s Scufiţa roşie, sunt Tomata cu scufiţă!… – răspunse Tomata, nu tocmai amabil.

– Mi-am permis să vă numesc astfel – socoti Lupul a fi nimerit să-i câştige interlocutoarei bunăvoinţa – inspirat de lumina difuză a acestei după-amieze de basm…

– E fenomenul de refracţie a luminii, datorat frunzişului, des în acest anotimp… – aduse Tomata unele precizări de ordin ştiinţific, atrasă foarte puţin de lumea basmului.

Codindu-se oarecum, Lupul înţelese că tentativele sale de a poetiza discuţia au sorţi de izbândă minimali. Mută dialogul, în consecinţă, pe un tărâm mai concret:

– Vă duceţi la bunicuţa dumneavostră?

Tomata făcu în mod reflex o cută deasupra nasului:

– Ce dracu’ să caute bunică-mea în pădure?

Lupul, tot mai încolţit, riscă totuşi:

– V-am văzut cu coşuleţul şi mă gândeam că… Aveţi merinde-n coşuleţ, nu-i aşa?…

– Normal, ceva haleală! – răspunse tânăra, menţinând un timbru metalic.

– Îmi daţi şi mie o muşcă’?…

– Auzi! Du-te, bă, să speli parbrize!… Vrei să rabd eu de foame pentru toate lighioanele?…

Categoric, nimic nu avea să se lege din toate aceste tatonări! În pragul disperării, Lupul îşi încercă ultima şansă:

– V-aş invita să bem câte-o vodka… La Birtuţul din pădure… Nu-i departe…

Brusc, Tomata se însenină, însă nu într-un mod exagerat:

– E cu suc de roşii?

– Nu, nu cred! – replică Lupul, posomorât. Pe aici vin mai mult pălmaşi, nu ţin ăştia nu ştiu ce rafinamente…

– Şi-ai vrea să mă vezi pe mine în birt de pălmaşi? – se răsti Tomata, adăugând şi-o vorbă care nu se auzi foarte clar, după care-şi văzu de drum.

– Nu vrei să-ţi spun un banc? – aproape urlă Lupul, dar rezulta din ton că era pe punctul de-a-şi accepta înfrângerea.

– Nu, că oricum nu mă prind… – sosi răspunsul.

Lupul rămase singur şi-şi căină soarta:

– Bine, o să halesc iarăşi vreun hodorog de iepure! Futu-i…

– Te-am auzit! – răsună glasul Tomatei din inima codrului.

Evident, pentru Lup a fost o zi proastă. Mai aşteptă o vreme şi, convins că nu-l mai poate auzi nimeni, rosti, asemenea oricăruia dintre noi aflat în posturi similare, unul dintre poemele sale preferate (măcar că nu era tocmai de sezon, ci hibernal):

Eu, lupul de stepă, umblu întruna,

Lumea zace sub neaua uşoară,

Din mesteacăn se-nalţă corbii şi luna,

Dar nicăieri vreun iepure, ori căprioară!

De căprioare sunt îndrăgostit!

Măcar una de mi-ar apare!

S-o prind cu dinţii, s-o iau în gheare, –

Nimic nu-i pe lume mai de dorit.

Din toată inima aş iubi-o nebun,

I-aş muşca pulpele gingaşe cu frenezie,

I-aş sorbi sângele de-un roşu-brun,

Ca să pot urla apoi singur în noaptea târzie.

Dar, chiar şi-un iepure m-ar mulţumi,

Noaptea carnea lui caldă dulce-amiroase –

Ori poate că mi-e dat a mă despărţi

De singurele lucruri, din viaţă, frumoase?

Acum părul cozii mi-e nins,

Şi nu prea mai văd limpede-n zare;

De ani de zile scumpa mea soaţă s-a stins,

Iar eu umblu şi vânez căprioare,

Umblu şi visez neîncetat,

Ascult vântul de iarnă cum suflă turbat;

Mi-aş astâmpăra cu zăpadă aprinsul răsuflet,

Mi-aş vinde diavolului bietul meu suflet[2].

– Frumoasă poezie! – observă o doamnă din public. Şi eu scriu versuri. Doriţi să vă recit?

– Nu! – răspunserăm toţi, la unison.

Tot acum, se petrecu un mic incident. Caius îi strecură domnului Onici un bileţel găsit la closet. Plutonierul îl lectură discret: Eu l-am ucis pe Horaţiu Vidal. Stelian Munteanu. După un timp, întrebă cu aer absent:

– Nu este vreun scriitor Stelian Munteanu?

Romanciera Oana pufni a râde, apoi preciză:

– Stelian Munteanu este principalul personaj din romanele lui Bogdan şi, în plus, pseudonimul lui. Este un fel de alter ego

– Aha… Interesant! Un fel de schizofrenie… Adică, pot fi Bogdan Hrib, dar pot fi şi Stelian Munteanu, după cum victima poate fi Andrei Ababei, dar ar putea să fie şi Horaţiu Vidal…

– Adică, cum?… – întrebă scriitorul, pălind.

– Ei, făceam şi eu un exerciţiu literar! Poate, cândva, mă voi apuca de scris…


[1] Tomata cu Scufiţă, pseudonimul bloggeriţei timişorene Andreea Elena Ursu.

[2] Hermann Hesse, Lup de stepă, traducere de Ştefan Augustin Doinaş.

Indicii anatomice – 24

22 comentarii

Desen de Gabriel Pacheco

XXIV

Sosise din nou vremea să cerem platouri cu cărnuri, bere nefiltrată şi votcă ieftină pentru George. Cât despre Caius şi Marieta, urma să vedem în prealabil cum s-au achitat de datorie.

– Să mai spunem ceva poveşti! – propuse Crina.

Preluând ideea din zbor, începui un nou basm:

Şeherezada

Fiind mai în etate, el avea calviţie frontală, tupeu multidirecţional, plus alte câteva însuşiri şi atribute. Părăsit de prieteni şi de consilieri, personajul căută un remediu împotriva singurătăţii, dedicându-se bloggeritului, spre disperarea puţinilor fideli rămaşi în preajmă-i.

– Pierde atâtea ceasuri pe comp – şuşoteau apropiaţii -, în loc să se preocupe de atribuţiunile care-i revin în mod firesc: să îmbârlige, să mai condamne ceva, să mai dea câte-o muie…

– L-a subjugat tehnologia… – ofta câte unul, neputincios.

Serviciile abilitate căutau să-l scoată din această stare de nefiresc entuziasm faţă de internet, dublată de-o vădită apatie în raport cu orice altceva. Degeaba-i sugerau să frunzărească dosare, să audieze convorbiri telefonice ori să privească instantanee abil surprinse. Singura modalitate rămase aceea ca, în loc să i le înmâneze direct, să le posteze pe internet…

Stratagema Serviciilor ar fi putut părea abilă, dar, personajul despre care vorbim era captivat doar de un bine determinat segment al bloggerelii, urmărind în mod predilect o anume autoare de al cărei condei era fascinat. Cum o porecli Şeherazada[1], îi vom spune şi personajului nostru Şahriar, cu toate că acesta este doar un pseudonim (nume de cod).

Dacă oarecând băile de mulţime erau o dulce savoare pentru Şahriar, acum ajunse să le urască, deoarece îl ţineau departe de Şeherazada sa. Totuşi, nu putea să le evite cu desăvârşire, acestea intrând în protocol. Întors de la astfel de cazne, bombănea:

– Tu-i în gură de figuranţi! Barem dacă s-ar mai spăla… Ce dracu’, nu găsiţi şi voi aplaudaci mai igienici?…

– Ăştia sunt… – murmura câte unul din suită. Şi pe ăştia abia-i mai adunăm…

– Mă rog… Să lăsăm asta… A mai postat ceva? – întrebă pe o secretară, chipul înseninându-i-se brusc.

Femeia avea sarcina ca, pe timpul cât şeful ei lipseşte de la computer, să monitorizeze blogul Şeherazadei, prezentând un scurt rezumat.

– Are două posturi noi, primul cu şaisprezece comentarii, al doilea doar cu patru, da-i pus de curând…

– Azi mă înjură?

– Puţin, în primul post, dar, mai mult aluziv…

– Lasă-mă să văd! – rosti Şahriar emoţionat şi aşezându-se în locul secretarei.

În timp ce i se aducea un pahar cu oarece tărie, îmbloggeritul deja făcu o lectură sumară:

– Hă, hă, hă, ce i-o trage Neinfectatu’[2]! Hai, să văd şi ce zice tipa de mine…

Dacă, oarecând, legendarul Şahriar renunţă să mai ucidă tinerele fete, vrăjit fiind de poveştile Şeherazadei, acest Şahriar contemporan, momit de condeiul inegalabil al noii Şeherazade, dacă nu se opri cu totul din prostii, le diminuă în mare măsură, fiind mai toată vremea ocupat…

– Eu m-am pozat cu domnul preşedinte! – mărturisi Chinezu. Mi-am zis ca, indiferent de context, prin comparaţie să mă pot simţi om…

– Aşa, da! – admise domnul Onici.

– Eu am un vecin care l-a votat! – completă Al2lea. Evident, l-am dat la spam, l-am scos din blogroll şi nici nu-l mai salut!…

Caius şi Marieta reveniră de la closet, garantând că totul este lună.

– Dar, de ce eşti desfăcut la pantaloni? – glumi Darius, iar cei doi roşiră, consolându-se apoi cu langoşi şi bere trezită.

Oricărui ochi avizat îi era, oricum, evident că între cei doi se închegase ceva.


[1] Gabriela Savitsky, scriitoare din Reşiţa, autoare a trei volume de poezie.

[2] Neinfectat de comunism, blogger din Olanda, obsedat de câteva personaje din spectrul politic.

Indicii anatomice – 22

34 comentarii

Foto: Dumitru Agachi

XXII

– Au ieşit? – îl întrebarăm pe autopsierul revenit de la closet.

– Nu, a fost doar o senzaţie. Poate, să încerc nişte îngheţată…

Ideea plăcu tuturor, astfel că cerurăm felurite îngheţate, îmbunătăţite cu coniac, whisky şi lichioruri.

Cum aşteptarea induse o anumită tensiune, socotii nimerit să încep o istorie ambiguă, denumită într-un mod adecvat:

Poveste absconsă

Ar fi de prisos să ne întrebăm ce-a căutat Camelia[1], într-o dimineaţă de februarie, într-o gară uitată de Dumnezeu. Dacă am proceda astfel şi am dori să fim consecvenţi, ne-am pune întrebări similare asupra fiecărei persoane în fiecare moment. Lăsând la o parte că ar fi cu neputinţă chiar să ne întrebăm, necum să mai aflăm şi răspunsul (respectiv, răspunsurile, căci ar fi circa şase miliarde de întrebări/clipă), nici nu credem că ar folosi cuiva acest efort intelectual. Lămurind toate acestea, ne vom mulţumi să constatăm că, într-o dimineaţă însorită de februarie, cum s-a mai spus, Camelia se afla într-o gară, privind la cei cinci salcâmi de peste linia ferată. Dacă pe seama lor căuta efecte compoziţionale ori cromatice, n-am putea să precizăm.

Cum se întâmplă de regulă în scrieri, dar nu numai, apăru şi un lucrător feroviar, care părea să aibă tot atâta treabă ca şi Camelia şi, în plus, chef de vorbă, semenii fiind o raritate în aşezământul pomenit.

– De dimineaţă ai pornit-o! – constată lucrătorul cu jovialitate. Mergi la oraş?

– Mda… – răspunse tânăra, nu cu acelaşi ton entuziast.

Ceferistul o măsură o vreme, apoi îşi continuă interogaţiile:

– Nu te numeşti, cumva, Camelia?

– Ba da… – lăsă aceasta să-i scape printre buze, ceva mai morocănos decât prima dată.

– Da, da, da… Ţi-am văzut poza pe net! Felicitări, ai un blog mişto!

Scăpată de la o întâlnire a bloggerilor, Camelia nu simţea nevoia să aprofundeze subiectul. Totuşi, murmură un:

– Mulţumesc.

– Chiar vroiam să te întreb cu prima ocazie… – insistă individul, de parcă ar fi fost decisă de Pronie această întâlnire, ilogică, la o analiză atentă. Tu eşti în acea poză[2]?…

– Nu! Am zis şi pe blog că nu ! Şi n-am chef să mai discut despre asta !…

– Dar cine e?

– Nu ştiu. O tipă.

– Ai telefonul ei? – tonul specimenului deveni, brusc, mieros, cu tente de libidinozitate (neologism ad-hoc).

– N-am! Nu ştiu cine e! Clar?…

Deşi răbufnirea Cameliei ar fi intimidat pe mulţi, omul părea decis să afle ceea ce-l interesa:

– Ei, nu şti… Dacă n-ai şti, nu ai ţine poza acolo… Ştii tu prea bine, da’ nu vrei să spui…

– Bun, nu vreau să spun! Acum, mă laşi în pace?

– Sigur! Nu vrei, nu vrei… Nu-i nici o supărare…

Se aşternu tăcerea, timp în care Camelia se rugă în gând ca starea aceasta să se prelungească, în vreme ce lucrătorul îşi scormonea mintea după o altă întrebare posibilă.

– Şi, ce mai citeşti tu?… Tot cartea aia?…

– E treaba mea ce citesc! Citesc ce vreau! – aproape urlă tânăra, privind într-un mod ce sugera ura.

– Sigur că da, citeşti ce vrei, nu mă amestec… – rosti convivul împăciuitor. Însă, de cinci luni aceeaşi carte, înseamnă că te-a captivat…

– Aia de care zici o ţin de cinci luni, dar am citit alte cărţi între timp!

– Da, altele, aia ziceam şi eu… – socoti ceferistul nimerit să aplaneze tensiunea. Hai, să-ţi zic un banc: Merge iepuraşul…

– Îl ştiu pe ăsta! – i-o reteză Camelia.

– Nu, n-ai de unde să-l şti! Ăsta l-am făcut eu…

– Atunci, l-ai făcut prost! Nu mă interesează bancurile care încep cu „merge iepuraşul” şi, la ora asta, nu mă interesează nimic! Când dracu’ vine trenu’ ăla împuţit?…

– Mai sunt vreo două ore… Dar, să ştii că nu se mai fumează pe tren…

– Ştiu… – rosti fata, începând să tremure.

– Ţi-e frig? – întrebă omul cu căldură.

– Nu! – veni răspunsul, de o răceală complementară.

Această complementaritate e omniprezentă în lume. Entuziasmul unuia se află în echilibru cu dezinteresul celuilalt, anotimpurile se alungă unul pe altul, fericirea se împreună cu deznădejdea… Toate par a se anihila reciproc şi, la sfârşit, rămâne un rahat!
Din fericire, Camelia nu-şi dorea să afle care este sensul vieţii, mulţumindu-se, deocamdată, cu câteva ceasuri de linişte. Dorinţă pe care, cel puţin noi, i-o respectăm.

Deşi povestea ar fi meritat o soartă mai bună, tocmai pe finalul ei sosi ospătarul şi întrerupse laudele într-un mod oarecum intempestiv:

– Nu vă supăraţi, dar noi v-am primit cum se cuvine!…

„Sigur, te-ai jertfit pentru Patrie! Că ai luat azi la şpagă cât pentru şase luni de zile!…” – îşi zise Crina, mereu atentă la aspectele economice şi, implicit, sociale.

– Adică? – punctă domnul Onici.

– Adică, cine s-a urcat cu picioarele pe closet şi a murdărit capacul?…

Ca înţeleşi, toţi privirăm către autopsier, acesta roşind vizibil. Dintr-o deformaţie profesională, locotenentul Petrescu dori să clarifice unele aspecte:

– Cum a murdărit capacul, cu urmele tălpilor sau… altfel?

– Dacă erau numai tălpile, n-ar fi fost problemă! – tună ospătarul. S-a şi şters cu o filă dintr-o carte, şi se înfundă!…

– Ce carte? – întrebă locotenentul, având un presentiment.

Dintr-o privire, îl trimise pe caporalul Verestoy să cerceteze. Acela porni către locul indicat şi, revenind după câteva minute, spuse din memorie:

– Scria aşa, cât s-a putut citi: Am spus acum. Iartă-mă, Bogdan, dar sunt în mijlocul unei anchete şi simt că înnebunesc. Cred că mai aveam multe prostii de spus, dar în momentul în care m-a luat în braţe şi m-a sărutat… Mai departe nu se pricepe, numai dacă spălăm foaia…

Indicii anatomice, pagina 114! – remarcă Petrescu. Data trecută, era pagina 108…

– Ia scoate tu cartea!… – interveni domnul Onici, făcându-i autopsierului un semn sugestiv din degete.

Încolţit, Serghei scoase un exemplar destul de uzat din Indicii anatomice, poliţiştii smulgându-i-l şi apucându-se să-l cerceteze.

– Logic! De la 106, sare la 115! – concluzionă domnul Onici. Dacă paginile 107-108 le-a folosit sub pod, înainte de toată povestea, de atunci s-a mai căcat de trei ori, şi ne ţine aici de proşti! Unde-s ochii?

– Nu ştiu! – gemu autopsierul. Mi-a fost teamă să spun, dar avusesem purgaţie înainte să iasă toată tevatura… Şi-am băgat-o pe aia cu constipaţia, sperând să se găsească alte indicii…

– Şi taman cu cartea mea ţi-ai găsit să te ştergi? – interveni Oana, neagră de supărare, în pofida tenului închis.

– Păi, asta o aveam la mine, cu ce să mă fi şters?

– Cu degetul, deşteptule! Şi să dai pe pereţi! Că ai în cap numai votcă şi manele! Cultură ce-ţi mai trebuie, nu? Te caci pe ea, Cultură! Să-mi plăteşti cartea!

Aici am simţit nevoia să intervin, opinând că Serghei ne-a jignit pe toţi, în calitatea noastră de iubitori de literatură, astfel că s-ar cuveni să dea un rând la toată lumea. Autopsierul se grăbi să plătească, dar locotenentul Petrescu îl atenţionă:

– Să nu crezi că ai scăpat!…


[1] Camelia Filip, bloggeriţă din Timişoara.

[2] Referire evidentă la o poză postată pe blogul Cameliei, despre care nu ştim mai multe amănunte.

Indicii anatomice – 21

20 comentarii

Desen de Gabriel Pacheco

XXI

Cum despre Mioara nu ştiam niciunul prea multe, un basm dedicat ei putea conţine orice. Pornind de la această idee, prin cine ştie ce conexiune, Serioja îşi comandă măruntaie asortate în felurite sosuri, alăturând cartofi gratinaţi şi hribi. Bogdan privi cu oarecare reproş către platou, socotind a fi o aluzie nu tocmai cuviincioasă, apoi zise în surdină:

– Măcar, dacă şi-ar face efectul…

Ceilalţi socotirăm potrivit să trecem pe băuturi mai uşoare, astfel că-i solicitarăm ospătarului să aducă lângă noi câteva butoaie cu bere nefiltrată.

– Butoaiele le putem aduce – se scuză acela -, dar dozatorul nu poate fi deplasat. Lăsaţi, că aduc băieţii. Ar putea să le aducă în halbe de-un litru, ca să nu vă sâcâie prea des…

– Halba, cum o arată şi numele, este de jumătate… Poate, recipiente de un litru! – îl corectă Chinezu.

Ospătarul se înclină respectuos, reprimându-şi înjurăturile, iar berile sosiră curând, astfel că putui aborda un nou basm:

Frumoasa din pădurea adormită

Mioara[1] avea un obicei, anume acela de a se deştepta cu ceva mai târziu decât s-ar fi impus. Mai exact, dacă ora optimă ar fi fost cinci, ea se trezea la cinci şi un sfert, dacă era şase, avea efect asupra ei la şase şi zece, şi am putea continua tot aşa, trecând în registru toate ceasurile în care umanitatea a segmentat ziua. Atunci când nu depindea de o oră de trezire, zorii o găseau pe Mioara în Crama Naţional. Din cramă – cunoscătorii ştiu acest detaliu -, te pomeneşti mai apoi fie-n Clasic, fie pe la Turnişor, fie-n Dumbravă, ori dracu’ ştie mai pe unde…

Într-o dimineaţă mohorâtă, Mioara se nimeri în inima Dumbrăvii, dar noi o vom socoti pădure, artificiu tehnic menit să lege povestirea, oarecum, de titlul ales. În pădure, sticle azvârlite ar fi strălucit, dacă ar fi avut măcar vreo rază să le ilumineze. „Lasă, Doamne, soare-n umbre!” – rosti tânăra în gând, însă nu cu suficientă intensitate, astfel că cenuşiul zorilor persistă. „Dimineaţa nu-i senină[2]” – constată, cu resemnare, Mioara şi continuă, poetizând: „Dimineţile-şi ling plumbul…”. Era, bineînţeles, o exagerare, căci în discuţie intra doar acea dimineaţă în care, un observator echilibrat, ar fi putut-o întreba:

– De ce nu eşti la ora asta în pat?…

Dar, nici un observator echilibrat nu se afla împrejur. Mai bine, de fapt, pentru el, căci ar fi primit, cel mai probabil, răspunsul:

– Ce te roade grija?…

Sau, în sfârşit, ceva asemănător… Însă, neavând cu cine discuta, gândul îi reveni la sticlele azvârlite-n desiş: „De ce nu le-or recicla? De fapt, mă mai întreb?… Cu ăştia…”.

Siluete cenuşii se profilară în nuanţele matinale de gri. „Ce de lupi se înconjoară! Mai ăştia lipseau!… Măcar, lupii calcă mut şi nu zdroncăne… Dacă era Marius Mitea, trăgea o cântare şi-i punea pe fugă… Dar, în ce mă priveşte, nici să cânt n-am chef! Oare ce naiba caut aici?…”.

În vreme ce tânăra vântura aceste frânturi de gânduri, ca nişte căluşei ce-n joc se frâng, lupii se apropiară, cu boturile îmbăloşate şi ochii sticlind ironic. „În general, lupii nu-s atraşi de roşu, iar eu port roşu… Or fi fascinaţi de nume – gândi Mioara. De ce or fi rânjind aşa, de parcă ar fi vânzătoarele de la Alimentara? În definitiv, treaba lor! Sunt obosită…”. Mioara dădu să se proptească de un copac, dar unul dintre lupi, probabil şeful haitei, o atenţionă:

– E proaspăt vopsit!

„Minunat! Sticlele nu le reciclează, da’ vopsesc copacii! Ţară de cretini!” – îi fulgeră tinerei în minte, dar, mai apoi, ca în vis, îşi zise că poate era doar o vorbă la mişto şi că, în plus, lupii nu vorbesc… „De fapt, la cât am băut, n-ar fi de mirare ca însăşi pădurea să vorbească…”. Plictisită, Mioara urlă către haită:

– Marş de-aici! N-aveţi la ce să vă holbaţi!

Intimidaţi, lupii bătură-n retragere.

Oarecum mai relaxată, Mioara prinse a roti versuri în duhu-i istovit:

Lupii-şi flutură iar goana,

Haita-ntreagă-şi linge rana,

Haita lung îşi sună spaima,

Nu te-opri acum!”.

„Cum să nu mă opresc, că-s frântă?! Căluşeii-n joc se frâng…” – mai trase Mioara de-o idee şi adormi, pierdută-n pădurea deasă.

Amiaza, prin contrast, fu una plină de strălucire, vântul îndemnând nourii către zări. Un tânăr de o frumuseţe nemaivăzută, întrecând tot ce-au putut scorni basmele ori mitologiile diverse, o găsi pe Mioara şi prinse s-o zgâlţâie, spunându-şi:

– Uite-o, în ce hal este iarăşi! Normal, în bomba aia de Naţional numa’ otrăvuri găseşti… Hei, trezeşte-te!

Mijind ochii, Mioara văzu chipul acelui personaj ireal, împrejmuit de brocartele ţesute de copaci pe albastrul pur al înălţimilor. Cu un zâmbet amar, îi spuse:

– Lasă-mă, omule, în pace, azi este sâmbătă!… Ştii că sunt rebelă!… – şi adormi la loc.

Pădurea, la rându-i, păru încremenită, iar tânărul plecă nu se ştie unde, mânat, pesemne, de unele chestiuni personale.

Nu ştim cu exactitate ce s-a întâmplat în continuare, dar este cert că, în zorii zilei de luni, cu o oarecare întârziere, Mioara se prezentă la serviciu, prilej cu care portarul instituţiei făcu câteva glume reuşite.

După cuvenitele laude din partea ascultătorilor, Serghei ne rugă să mai zăbovim puţin până la următorul basm, având ceva treabă la closet.

– Vine! – concluzionă domnul plutonier-major Onici.


[1] Mioara Mitrea, bloggeriţă din Sibiu.

[2] Citatele sunt din poemul lui Nicu Vladimir Ce de lupi se înconjoară.

Older Entries