Regina arkudă şi amuletele puterii

70 comentarii

Dificil de spus dacă arkuzii sunt o rasă de bipezi, un popor ori altceva. Indiferent ce-ar fi, despre ei se scriu cărţi, cele mai multe destul de groase, aşa cum este şi ultima creaţie a Oanei, Regina arkudă şi amuletele puterii, de aproape 400 de pagini.

Băutura – şi mă refer aici la băuturile alcoolice – nu e bună, dar oamenii nu ştiu asta. Sau, în sfârşit, poate că doar abuzul nu este bun. Omul afumat îşi dă ID-ul, adresa, banii, piesele vestimentare şi, într-un cuvânt, face multe acte necugetate, pe care ulterior le regretă zadarnic…

Pradă euforiei bahice, săvârşesc şi eu diversele năstruşnicii enumerate mai sus, plus încă vreo câteva… Astfel, am ajuns să-mi ofer adresa, cu generozitate, cam oricui mi-a cerut-o, şi m-am pomenit la uşă, pe nepusă masă, cu poştaşul. Părea să aibă aceeaşi mină amabilă de totdeauna şi e foarte posibil ca rânjetul de pe chipu-i să fi fost doar un renghi al imaginaţiei mele, un fel de fantasy. Îmi dădu un pachet voluminos, eu am mulţumit, iar el îmi spuse:

– N-aveţi pentru ce!

– Ştiu, – replicai – e o simplă formulă de politeţe…

Cum uşor se poate presupune, pachetul cuprindea romanul Regina arkudă şi amuletele puterii, creaţie a vestitei autoare Oana Stoica Mujea, aşa cum s-a arătat deja în preambul. Şi, cum cred că bănuieşte oricine, eu va trebui să citesc, dacă nu în totalitate, măcar atât cât să pot îndruga ceva ulterior, spre a fi crezut că am citit… Fiindcă mă întreabă de fiecare dată!

Pentru a beneficia de liniştea necesară, Nataşa fiind în călduri şi un burghiu sfredelind pe undeva prin bloc, m-am retras la Dinar cu volumul incriminat. Aici, am citit de patru ori Prologul şi Capitolul 1…

„E o carte care te face să-ţi pui întrebări!” – meditai. „De ce le-o fi zis Airu, Bian, Miaru ori Fraã? Asta vrea să stau cu carneţelul lângă mine când citesc? O fi întreagă la cap? Că pe mine mă face nebun pe unde apucă, deşi, slavă Domnului, eu nu scriu fantasy!…”

Pe când meditam la toate aceste subtilităţi livreşti şi nu numai, în local intră Raul, cel veşnic mistuit de porniri animalice şi imbolduri josnice. Cum luă loc lângă mine, îl întrebai:

– Astăzi ţi-ai domolit instinctele bestiale într-un fel?

– Încă nu! – răspunse Raul cu sinceritate, aceasta fiind, de altfel, şi una dintre puţinele sale calităţi. O cunoşti pe Rodica? Că tu-i mai ştii pe poeţi…

Nu ştiam la cine se referă, aşa că-mi întinse o cărticică, scrisă de persoana în discuţie. Cum erau versuri, filele aveau mari părţi imaculate. „Pe când cărţoaia mea!…” – îmi trecu, asemenea unui nor, prin gând.

Am citit o strofă din micul op, pe care-am şi memorat-o:

Primăvara a sosit,

Parcul tot e înverzit,

Şi-n parcela de sub tei

Răsărit-au ghiocei

„Măcar o termini repede!” – îmi continuai gândul.

– Şi ce-i cu tipa, vrei să-i citeşti cartea? – întrebai, neînţelegând legătura dintre Raul şi volumaş.

– Nu, vreau s-o [cunosc îndeaproape]!… – trânti el, într-o manieră cu care eram deja obişnuit. Cum se poate observa, am operat mici modificări în replica lui Raul, răspunsul său fiind unul mai explicit.

– Şi eu cu ce pot să te ajut?

– Cu nimic, da’ mai stau un pic pe-aici, că tipa vine abia la nouă…

Ora nouă sosi, Raul plecă cu Rodica, iar eu rămăsei din nou singur şi pradă amărăciunii:

– Raul, – îmi zisei – partea cea bună a ales-o! Ce cărţi mititele scriu unii!… Başca, fără atâtea personaje şi nume proprii…

 

Asasini în serie

52 comentarii

Poliţiştii secţiei Criminalistică începură să dea semne de plictiseală. Tocmai acum, când se confruntau cu un şir de asasinate oribile care teroriza urbea, Oana se găsise să se autodenunţe.

– Rezumând – zise domnul agent principal Vlad -, dumneavostră susţineţi că l-aţi asasinat prin împuşcare pe Martin Luther King, în 1968…

– Exact! Mă enervau discursurile lui… Era începutul lui aprilie, în Memphis – Tennessee…

– Da, da, da, aprilie… Şi, tot dumneavoastră l-aţi asasinat şi pe John Lennon, în 1980. Probabil, vă enervau melodiile sale…

– Nu toate – obiectă romanciera. În special Imagine

– Mă rog. Iar faptul că sunteţi născută în 1981 n-a constituit un impediment în săvârşirea celor două asasinate…

– Aici intervine maşina timpului – preciză scriitoarea.

– Din nefericire, tot aici intervine şi lipsa noastră de timp! Stimată doamnă, ştiţi că un ucigaş îşi face mendrele prin oraş… Dar, altceva aş fi dorit să-mi spuneţi: V-aţi aflat vreodată în evidenţa Psihiatriei?

– În tinereţe, am făcut câteva teste…

– Aşaaa!… Ei, de atunci ştiinţa a făcut progrese uluitoare! Ce-ar fi să mai încercaţi nişte teste?…

Curând, scriitoarea înţelese nu este vorba de-o simplă ofertă, ci se pomeni internată în salonul numărul 6, unde domnul doctor Stoicanu urma o ajute. Odată internată, scriitoarea îl cunoscu pe Emil, un personaj interesant. Acesta-i mărturisi:

– Sunt un ucigaş în serie…

– Şi de aia te-au adus aici? – se interesă femeia.

– Nu, aici am venit de bunăvoie. Sunt cercetat în stare de libertate, deoarece nu reprezint pericol public.

– Înseamnă că nu omori chiar toată ziua…

– Nooo! Doar câteodată, când mă apucă. Însă, atunci le fac urât. Înfig andrele în timpane, tirbuşoane în ochi…

Precum poliţiştii nu luară în serios confesiunile sale, şi Oanei i se păru că individul le înfloreşte. „O fi omorât şi el doi-trei prăpădiţi la cârciumă şi se dă Jack Spintecătorul!” Totuşi, reţinu detaliile asasinatelor – născocite, cel mai probabil -, în vederea includerii lor într-un eventual viitor roman poliţist.

Peste câteva zile, în cabinetul domnului Stoicanu, Oana trecu strălucit testul de inteligenţă, potrivind figuri geometrice astfel încât să formeze un singur dreptunghi, făcu apoi testul Szondi, unde alese dintr-o serie de psihopaţi pe cei agreabili ori detestabili, parcurse cu plăcere testul culorilor Luscher, apoi doctorul îi propuse un fel de joc:

– Eu îţi voi spune un cuvânt, iar dumneata îmi zici prima vorbă care-ţi trece prin minte. Bun?

– Bine.

Distrată, romanciera se gândi mai mult la faptul că soţul său, Xreader, promise să-i aducă o valiză din Rusia.

– Atunci, să începem: Andrele.

– Timpan.

– Tirbuşon.

– Ochi.

– Valiză.

– Soţ.

„Asta-i criminala! I-a înfipt profei andrelele-n urechi, protopopului i-a înşurubat tirbuşonu-n ochi şi probabil că soţul ei zace-n vreo valiză pe fundul unui lac! De aia a mers ea să se autodenunţe, da’ pe urmă a schimbat-o, cică pe Lennon l-ar fi omorât, nu pe Părintele Căprioru! Sun la Poliţie!”…

Până ce medicul gândi acestea, Oana se strădui să-i descifreze însemnările referitoare la testele efectuate. Distinse doar cuvântul schizoid.

Racila – 4

44 comentarii

Foto: Mirela Pete

IV. Prezumţii

Posibil ca cititorii s-o fi imaginat pe Oana abuzată de grobianul Grigorie, apoi azvârlită într-un Aprilie rece şi ostil doar în pantaloni de trening şi-un tricou şifonat, cu pantofii rămaşi drept trofeu în casa agresorului, şi rătăcind astfel uitată de toţi, foştii prieteni închizându-i uşa-n nas, văzând-o în asemenea hal. Doamna profesoară Gina se şi grăbi să trimită un mail la toată lista de adrese: Beţivanul de Xreader a alungat-o pe toanta de Oana, după ce-a ţinut-o atârnată un ceas de cutia de aer condiţionat, iar acum ea încearcă să se prostitueze prin cârciumi, însă nu are nici acolo căutare. Eu v-am zis că aşa o s-o sfârşească!

Dar, doamna profesoară Gina neavând blogroll valid, nimeni nu dădu doi bani pe afirmaţiile sale, iar Oana găsi rezolvarea cea mai simplă mergând la părinţi, unde avea şi-o cheie de rezervă de la apartamentul său. Fireşte, mama îi reaminti că „Eu te-am avertizat!”, domnul Mujea murmură ca un fel de contrapondere: „Bine că sunteţi voi mai breze!”, iar romanciera îşi luă cheia şi, negăsind nicio vestimentaţie mai de Doamne-ajută, mai alese o poşetă Vuitton pentru a salva aparenţele, apoi comandă un taxi. Revenită în faţa propriului apartament, avu o surpriză: pe uşă era scris cu marker oranj JD was here. Ridică din umeri, îşi spuse în gând ceva destul de nepoliticos, şi descuie. În sfârşit, acasă!

Inscripţia de pe uşa imobilului nu fusese o glumă proasta, aşa cum crezuse femeia, ci între timp chiar fusese căutată de Johnny Deep, care aflase de scriitoare de pe Facebook. Cum sună şi bătu în zadar vreo zece minute, fu până la urmă invitat de către domnul Grigorie, vecinul de la etajul cinci. „Pe ăsta parcă-l ştiu de la televizor!” – îşi spuse iubitorul de manele, apoi îl îndemnă pe vizitator prin gesturi să poftească în apartamentul său, ispitindu-l cu ceva de nerefuzat:

– Ţuica! – şi făcu gestul.

– Deep. Johnny Deep – se prezentă străinul.

– Grigorie. Domnul Grigorie – răspunse iubitorul de manele.

Conversaţia, ajutată şi de ţuica de Piteşti, se închegă destul de fluent, domnul Grigorie rupând-o binişor în braziliană, argentiniană, belgiană, austriacă şi-un pic de americană. Totuşi, de mai mare folos erau gesturile, astfel că actorul putu afla cu aproximaţie interesanta istorie a vecinei de la etaj şi-a escaladării ei intempestive. Dumirindu-se că persoana pare mai interesantă pe Facebook decât în realitate şi spunându-şi că nu-i cazul să se încurce-n România cu o capră neagră, care dă buzna la vecini pe fereastră, Johnny îşi termină ţuica şi plecă, lăsând vremelnicei sale gazde buchetul de flori cu care venise şi pe care-l socotea acum impropriu.

Oana, în schimb, după ce se refrişă, se apucă să-l apeleze pe Xreader, avu schimbul de sms-uri cu Geocer, rosti un şir de vorbe asemănătoare imprecaţiilor şi-şi făgădui în gând să ne arate ea la toţi câte parale facem.Mergea agale cu noaptea în spate şi trupurile răpuse la picioare. Gândurile o invadau. Frigul îi pătrundea prin tunica ruptă şi plină de sânge. Spada îi tremura în mână, iar părul ei alb, ca al morţii însăşi, era pătat acum de funingine şi sânge. Nu îşi putea privi palmele. Palmele acelea uciseseră prea mulţi bloggeri. Prea multe fiinţe pieriseră sub fierul mânuit de ea. Acum, încotro? E mişto, pe asta o las mai spre final!… Şi, după ce-i lichidez pe toţi, vine Lala şi-o scoate vinovată pe Melami, cu dovezi zdrobitoare…”

Femeia se apucă de scris şi, după un mai vechi obicei, porni şi televizorul, căruia-i arunca câte-o privire fugară în răstimpuri. Când se înseră bine, o imagine îi atrase atenţia: „Ăsta-i blocul nostru! Şi tipa care atârnă sunt eu!… Cred că ştiu cine a  filmat!…”

În cadrul emisiunii Sinteza zilei era prezentat filmul romancierei atârnănd la etajul al şaselea al unui imobil şi, afişându-se pe manşetă întrebarea În ce ţară trăim?, se iscă o amplă dezbatere. Moderatorul Mihai Gâdea începu astfel:

– Iată cum, la nici patru luni de la ultimele alegeri, ne confruntăm zilnic cu haosul de pe şosele şi cu oameni care aleg să atârne de cutia de aer condiţionat. Mă întreb: oare noi, românii, mai suntem oameni normali?

– Unii dintre noi mai suntem – interveni Mircea Badea -, însă în mod cert nu este cazul duduii pe care ai prezentat-o!…

Domnul Mugur Ciuvică socoti că, în contextul în care preţurile explodează, şomajul şi datoria externă sporesc, iar guvernanţii nu au nicio măsură viabilă de ieşire din criză, nu trebuie să ne mire astfel de cazuri disperate. Mai rezervat, Victor Ciutacu spuse că n-ar vrea să comenteze, deoarece o cunoaşte pe persoană.

– Ai cunoscut-o când te-ai documentat la Spitalul numărul 9? – glumi Mircea Badea.

Convinsă că-i o nouă farsă, scriitoarea reveni la ale sale, dar fu apelată de către Mana:

– Tu te uiţi pe Antena 3?

– Mda, prostii de-a lu’ Xreader! A făcut să se vadă aşa pe televizorul meu…

– Păi, eu nu mă uit pe televizorul tău! E pe bune!…

„Futu-i!” – gândi romanciera, în vreme ce părinţii o sunau pe fix.

Recomandare: Un articol care mă reprezintă, la Lorena Lupu.


Racila – 3

73 comentarii

Foto: Mirela Pete


III. Hazard

I se va fi întâmplat oricui ca, începând să bea în Sibiu, să dorească la un moment dat să iasă puţin la aer şi să constate că are-n faţă muntele din centrul Braşovului. Cum teleportarea există doar în scrierile SF, omul raţional nu-şi va bate capul inutil căutând să reconstituie evenimentele, ci se va adapta noului aşezământ, continuând să bea. Ştiute fiind acestea, nu se va mira nimeni dacă vom spune că, după ce-am schimbat câteva localuri în Piteşti, ne-am nimerit cu toţii, fără a ne aminti vreunul în ce mod, la Casa Rustic în Bucureşti. După spusele ospătarilor, ne aflam în aşezământ de circa treizeci de ceasuri şi, până în momentul în care-am întrebat ce dracu căutăm acolo, ne-am comportat relativ coerent.

Xreader, mânat de cine ştie ce impuls, îşi verifică apelurile nepreluate. Cum părea încruntat, Costache îl întrebă:

– E naşpa rău?

– Nu chiar… De la Oana am doar şaptesprezece apeluri, şi-un număr din străinătate, cred…

Cu toate că nu fusese în Piteşti pentru a participa la mica noastră glumă, Dumitru intră cam în acelaşi timp într-un bar din Botoşani şi, mânat de un hazard similar, nimeri tocmai în Drumul Taberei, la aceeaşi masă cu noi, acesta fiind un fel de-a vorbi, deoarece unirăm patru mese ca să încăpem toţi. Expert, interveni:

– De regulă, soţiile se impacientează doar la început. Când nu răspunzi la cinci-şase apeluri, pot bănui că eşti la vreo femeie, dar după al zecelea apel ignorat se prind că eşti la băut! Bine, oricine dintre noi se mai dă Zorro, şi zice că el poate ignora şi patruzeci de apelări stând cu o femeie, dar astea-s tot texte de birt…

Aici, Narcis opină că aşa-i omul făcut, să fie mai rezistent la unele decât la celelalte, iar Gabriela conchise că bărbaţii bravează şi că, dacă nu-s la birt, răspund toţi la al doilea apel.

– De unde ştii? – se arătă Geanina preocupată.

– Din cărţi…

– Eu nu sunt aşa! – căută Cristian să puncteze un principiu existenţial, însă-şi făcu mai mult rău.

– Adică, cum, nu eşti aşa? Deci, tu îmi ignori deliberat apelurile, în vreme ce te destrăbălezi cu ştoarfele tale!

– Care ştoarfe? – întrebă bărbatul, bulversat.

– Ştii tu mai bine! – mai reuşi Geanina să îngaime, apoi izbucni în plâns.

În vreme ce Melami se gândea cum ar putea povesti discuţia pe blog în mod cât mai răutăcios, însă asigurându-şi şi-o retragere onorabilă la nevoie, Gabriellajoy păru sincer îngrijorată:

– De ce plânge? O bate?

Poeta – care-i era şi tiză – îi răspunse:

– Încă nu, dar trebuie şi alcoolul să iasă pe undeva. Chiar, noi nu mai luăm nimic?…

Ne hotărârăm la un rând de bere belgiană. Pe când începurăm a savura lichidul, care prinse a răscoli în noi reziduuri, un sms ne tulbură tihna.

– Acum, ce naiba tot vrea? – se indispuse Xreader. Cică: tot ce-a fost între noi pentru tine n-a reprezentat nimic?

Geocer avu chef de-o poantă, astfel că răspunse de pe telefonul său, ca şi cum lui i-ar fi fost trimis mesajul: Ba da, dar nu mai trimite mesaje din astea, că nu-s singur acum!

Theodora observă brusc că, aflându-se în Bucureşti, ar putea chema un taxi şi-ntr-un sfert de oră ar fi acasă, aserţiune care-i nemulţumi pe Iguana, Simion, Geotax, Ana Veronica, Răzvan, Cella, Paul şi Elisa care observară că întotdeauna se găseşte unul care să spargă cheful. Cum intervenţia fu uitată în curând, Andi avu o altă idee:

– Ce-ar fi să demarăm o anchetă jurnalistică în care să investigăm nişte crime, în egală măsură oribile şi misterioase?

Deşi s-ar fi impus anumite întrebări, neavând deocamdată nici măcar o crimă simpatică şi explicită de investigat, Crina marşă pe dată:

– Perfect, mă bag şi eu!

„Pe asta cine-a întrebat-o?” – gândi Andi, în vreme ce restul furăm preocupaţi de-un alt aspect: „Asta cum a mai apărut? Înseamnă că a început şi ea să bată cârciumile!”

Probabil primind sms-ul lui Geocer, romanciera Oana îl apelă pe acesta. Prudent, piteşteanul răspunse cu glas gâtuit:

– Salut. Nu pot vorbi acum, sunt într-o misiune…

Se grăbi apoi închidă, astfel mai apucarăm auzim doar un fragment din replica romancierei:

– Futu-ţi misiunea…

Racila – 2

72 comentarii

Foto: Mirela Pete

II. Interculturalitate

Asemenea oricărui alt al nouăzeci şi optulea cetăţean dintr-o sută domnul Grigorie de la etajul cinci îndrăgea manelele. Această pasiune îl pusese, însă, adeseori în situaţia de a fi reclamat de vecina de la etajul superior, Poliţia sosind aproape de fiecare dată cu promptitudine.

„Asta nu-i întreagă la cap! Numai pe ea o deranjează. Ăia de la patru, măcar că le şi dansăm în cap, de ce nu se plâng niciodată?” – îşi zicea, socotind că este vorba de ură personală. Nici poliţiştii nu prea înţelegeau apelurile repetate.

– Ce tot vrea asta? Că, doar, e muzică, nu-i picamer!

– Zice că-i prea tare…

– Păi, aşa se pun manelele, dacă vrei să le savurezi! Doar nu-i muzică ambientală…

Deşi poliţiştii tindeau să-i dea dreptate domnului Grigorie, legea îi obliga să-şi calce pe conştiinţă şi să-l amendeze, cerându-i totodată să dea mai încet.

Este evident că locatarul de la etajul al cincilea rămase destul de neplăcut surprins să observe picioarele vecinei veşnic nemulţumite fluturându-i prin dreptul ferestrei. „Cică manelele mele o deranjează, da’ ea-şi poate bălăngăni picioarele de să-mi facă teatru japonez pe pereţi! Ar trebui să sesizez şi eu Poliţia…” Indispus, porni lista de mp3-uri, aşa numitele opere alese. „Dacă madama face alpinism, pot şi eu să-mi ascult muzica!”

Deşi începuse tocmai maneaua cu rochiţa, care ne place tuturor, Oana avu alte gânduri, dornică să-şi definitiveze cel puţin Prologul noului roman: „Acum toţi erau morţi. Poporul ei nu mai era. Tot ceea ce mai rămăsese din el, nu îi mai era de niciun ajutor. Şi acum, în ce parte avea să o apuce? La ce uşi avea să bată şi cine avea să îi mai răspundă? Ar fi vrut să plângă sau, cel puţin, să îşi lase picioarele să se odihnească. Dar nu avea să zăbovească, dorinţa morţii ar fi cuprins-o. Şi nu ăsta era sfârşitul. Nu încă, nu acum… Chiar! Eu mai atârn mult?” Observând că nu se poate căţăra pe zid, talpa alunecându-i mereu, şi neavând putere să se tragă în braţe pentru a reveni în apartamentul său, romanciera gândi să apeleze la bunăvoinţa vecinului:

– Domnul Grigorie, vreţi vă rog să mă ajutaţi?

„Acum sunt domnul Grigorie! Poate ar vrea să o invit şi la o ţuică!…” În final, totuşi, raţiunea birui: „Dacă n-o iau de acolo, asta e în stare să-mi flendure până poimâine!” Mai mult mânat de simţul practic decât din alte considerente, vecinul o ajută pe scriitoare să coboare şi să reintre în bloc prin fereastra sa. „Păcat că are pantaloni! Altfel, mai pipăiam şi eu ceva… De fapt, ce să şi pipăi? Şi o ladă cu bere e mai grea ca asta! Vecinii zic că era fată serioasă şi ar fi absolvit Politehnica, da’ pe urmă s-a ţicnit şi s-a apucat de scris de alea…”

– Mulţumesc! – zise prozatoarea, gândind cu totul altceva: „N-ai putut să nu-ţi pui labele la mine pe cur, porcu’ dracului!”

– Ei, de ce să nu ne ajutăm, dacă tot suntem vecini? Eu şi la mine la serviciu, dacă un coleg şi-a băut toată leafa, îl ajut cu o votcă mică! Doar oameni suntem!…

Oana înregistra vag spusele vecinului, căci se apucă să cerceteze interiorul: „O măsuţă, două scaune, o bibliotecă suspendată pe perete şi adăpostind bibelouri, şi câteva vaze înalte, lucrate de mâini pricepute, ce găzduiau flori colorate şi răspândeau mirosuri îmbietoare. Cred că se înţelege că mirosul provenea de la flori…”

În timpul acestor meditaţii, vecinul deveni îngrijorat: „Asta ce se hoalbe aşa? O fi venit la furat?” Dar femeia, mulţumind încă o dată, spuse că ar dori să se reîntoarcă acasă. Abia pe casa scărilor îşi dădu seama că a ieşit din apartament fără chei, astfel că se întoarse la uşa domnului Grigorie şi sună. Văzând-o pe vizor, vecinul gândi: „E clar! Ăsteia i s-a pus pata pe mine! Mulţi spun că scriitorii ăştia n-au niciun fel de morală şi că-s oamenii cei mai perverşi…”

Luminat de bune presimţiri, Grigorie deschise.

– Vă mai rog ceva… Am ieşit din casă fără chei şi n-am nici mobilul la mine… M-aţi putea ajuta să-mi sun soţul?

„Vrea să urce potul! Adică: vin la tine, da’ nu uita că-s măritată! Fută dracu’ mama lor, femei!”

– Desigur, doamnă! – răspunse după o vreme.

Din nefericire pentru romancieră şi spre desfătarea cititorilor, Xreader se mulţumi să constate că este apelat de soţie, dar nu dori să răspundă.

– E Oana – ne explică. Nu-i răspund acum, că o fi încă nervoasă… Mai bem ceva şi, până atunci, se calmează.

Constatând că apelează în zadar, femeia îi spuse vecinului:

– Nu răspunde! Nici nu ştiu unde să mă duc!…

– Poate doriţi să faceţi un duş la mine?… – răspunse vecinul, plin de amabilitate.

Indicii anatomice – 30

9 comentarii

Foto: Alice Drogoreanu


XXX

Lui Serghei îi reveni ingrata sarcină de-a-i autopsia pe cei cinci sălbateci, precum şi ce-a mai rămas din domnul Horaţiu Vidal. Dacă în cazul lui Vidal nu erau prea multe de spus, confirmându-se prezumţia infarctului, ceilalţi fură cercetaţi mai atent, iar constatările nu întârziară.

– Cauza decesului este aceeaşi la toţi cinci – îi explică colonelului Munteanu. Victimele au mâncat portocalele cu tot cu coajă, evident, nerespectând normele de igienă, omiţând a spăla coaja în prealabil, astfel că au făcut indigestie…

Diagnosticul fiind plauzibil şi, totodată, mulţumitor, bestiile fură uitate curând, fiind aruncate într-o groapă comună.

Spre seară, ne adunarăm la Perla pentru un ultim dineu. Deşi Caius şi-ar fi dorit să mai zăbovim în Satu-Mare, domnul Onici îl readuse la realitate:

– În zori, am întins-o!

– Dar, eu aş putea să mai rămân…

– Zău? Şi, dacă se întâmplă ceva cu maşina, împing eu cu domnul Vania la ea?…

Deşi se posomorî, Caius cedă în faţa acestui argument, mai cu seamă că nu avea nici bani la el, cum, de altfel, nu prea avea nicăieri.

Deşi mesele erau din nou pline, parcă niciunul dintre noi nu mai avu aplombul din ajun. Mai mult, Xreader apăru livid:

– Se pare că Oana a fost răpită!

– Ei, apare ea… – încercă să-l liniştească maiorul Petrescu.

Bogdan, cum o mai făcuse şi altădată, ne spuse că simte vibraţiile unei femei frumoase la etaj, pornind într-acolo. Reveni destul de curând, obrazul fiindu-i mai palid decât cel al lui Xreader.

– Ei, e frumoasă? – se interesă Darius.

– Mda… Dar, e moartă. Cred că a fost strangulată. Stătea aşezată pe scări şi se holba la mine…

Cum se lăsă o tăcere grea, izbucnirea lui Caius răsună în toată sala:

Yes! Yes!! Yess!!! Mai rămânem!…

Indicii anatomice – 29

21 comentarii

Foto: Alice Drogoreanu


XXIX

Cum colonelul Munteanu încă nu apăru, convenirăm să mai spunem o poveste. Făcurăm doar o scurtă pauză, pentru a-l percheziţiona pe George, asupra sa găsindu-se trei sute de lei noi, proveniţi din încasări, pe care nu-i predase. Ospătarul fu atenţionat să nu-i mai dea decât votcă ieftină, iar în cazul că va comanda altceva, să ne atenţioneze.

– Spune-o pe aia cu crima… – medie Onici.

Deşi colonelul apăru cu o mină gravă, îi făcurăm semn să aştepte, povestea fiind demarată:

Crima perfectă

Matinal ca de fiecare dată, zorii mă găsiră şi ieri la chioşc pentru a-mi lua cafeaua de dimineaţă, în pahar de unică folosinţă. Aveam de făcut o alegere decisivă: să-mi caut ceva de lucru, ori să intru la Dinar? Dimineaţa geroasă mă determină să optez pentru cea de-a doua variantă.

– Ce vreme! – exclamă domnul plutonier-major Onici, deja prezent în aşezământ. Cică, să patrulezi… Am intrat să mă încălzesc un pic, că nu mai puteam de frig!

Îi dădui dreptate şi, după ce-am cerut Adinei un coniac, mă aşezai la aceeaşi masă.

– Ce mai spui? – întrebă comeseanul.

– Bine… – făcui evaziv.

– Ţi-ai găsit ceva?…

Domnul plutonier, ca, de altfel, toţi obişnuiţii Dinarului, era la curent cu intenţia mea de a-mi găsi un serviciu.

– Încă nu… Nici nu sunt convins că merită… Mă tem că mi-ar bulversa tot ritmul de viaţă!

– Asta-i adevărat! – încuviinţă amicul. Crezi că mie mi-e uşor? Când te simţi mai bine la Dinar, trosc! Du-te să prinzi infractorul… Bine, cel puţin, că n-am muncă de birou, ăia abia reuşesc să se fofileze!… Dar, problema-i alta. Din ce-o să trăieşti?…

– Nu ştiu… – făcui resemnat, cerând încă un coniac. Mă gândesc să mă apuc serios de scris…

Serios! – sublinie domnul Onici cuvântul, vădit indispus. Scrisul nu-i niciodată serios! Mă rog, citim, ne place… Nu zic!… Dar, autorilor ce le-a adus? Nici măcar economie n-au făcut. Ai fi tentat să spui că stând la masa de scris nu ieşi prin cârciumi să cheltui… Însă, spune şi tu: poţi scrie ceva de Doamne-ajută fără să ai cafeaua alături şi ţigaretele?

– Nu poţi – admisei.

– Vezi? Şi, când publici vreun volum, ăia abia de-ţi dau bani de ţigări… Scrisul e aşa… de hobby. Ar trebui, însă, să faci ceva care să aducă bani. O variantă ar fi, cum ai zis, să-ţi cauţi un serviciu. Da’ nici ăla nu aduce cine ştie ce şi, în plus, e degradant. De ce nu te prostituezi? – căută convivul o soluţie. Sunt atâtea doamne trecute…

– Am încercat – mărturisii -, dar n-a prea mers. La partea de vrăjeală m-am descurcat, însă m-a trădat tocmai esenţialul…

– Mă rog… – căută plutonierul să schimbe subiectul. Încearcă, atunci, altceva. Vreo lovitură, să te asiguri pentru mai multă vreme…

– Ce lovitură? – făcui sceptic. M-am gândit să jefuiesc o bancă, dar pentru asta-ţi trebuie jeep, mitralieră… Eu, abia am de cheltuielile la bloc şi de coniac…

– E şi riscant… – admise domnul Onici. Ai putea, însă, să jefuieşti o cămătăreasă. Alegi una mai în vârstă, să nu alergi după ea prin toată casa, şi-ţi însuşeşti ce are ea pe acolo. Ar fi şi ceva relativ moral, căci cămătăresele exploatează clasa muncitoare! Adică, e mult spus, că azi nu prea mai munceşte nici dracu’…

– Exploatează poporul – încercai o varianta.

– Exact! Poporul! Mai grav… Ucizi un duşman al poporului…

Reuşii să mă adun, viziunea colegului meu părându-mi a merge cam departe.

– Adică, cum… să ucid?…

Domnul plutonier-major mă privi surprins:

– Păi, tu cum vrei să-i iei banii? O adormi lecturându-i scrierile tale? Normal că o ucizi, ca să poţi scotoci în voie prin casă…

– Şi dacă mă prinde? – emisei o posibilitate.

– Te prinde dacă eşti tâmpit! Facem în aşa fel încât să nu te prindă… Băieţii de la criminalistică sunt inteligenţi, astfel că avem nevoie de un plan abil, capabil să-i deruteze până şi pe ei.

Devenit interesat, cel puţin la modul teoretic, mai cerui un coniac, pentru a mă putea concentra.

După ce râserăm, imaginând situaţii în care-o fugăresc pe cămătăreasă prin locuinţă, domnul plutonier-major Onici redeveni serios, aproape grav:

– Problema ta, dar şi a intelectualităţii în general, este că trăieşti în imaginar! Adevărat, dintr-un rahat ideatic te poţi sustrage prinzându-te de-o funie fictivă, dar noi avem de înfruntat căcatul concret al cotinianului…

Cum stilul convivului se vădea pretenţios, mai cerui un coniac.

– Să luăm, de pildă, crima – continuă el. Mulţi s-au apucat să imagineze crime perfecte, uzând de găselniţe dintre cele mai diverse. Dar, dacă-l pui pe vreun scriitoraş din ăsta să dea cu toporul în cineva, încep să-i tremure genunchii şi face pe el de frică!… Aşa, din condei, pot să mă plimb şi eu prin nu ştiu care galaxii şi s-o mârlesc pe Zâna-Zânelor ori pe regina Yassuna…

Nedorind să risc o incursiune în SF ori fantasy, schimbai subiectul:

– Dacă am zis c-o lichidez pe cămătăreasă, o lichidez şi gata! Nu-s eu aşa sensibil… Problema-i alta. Cu ce-o voi face? Aş  avea acasă un cuţitaş…

– Da’ ce eşti tu? – pufni plutonierul. Portorican?…

– Păi, cu ce s-o…?

– Cu toporul, bărbăteşte! Mergi să omori, nu să cureţi ceapa! Adina! Tu cu ce-ai omorî pe cineva?

Distrată, căci tocmai clătea nişte pahare, barmana răspunse totuşi:

– Cu ce-aş omorî? Nu ştiu, cred că cu toporul…

– Vezi? – reveni plutonierul la mine. Până şi-o femeie are o gândire mai sănătoasă ca a ta…

– Bine, îmi fac rost de-un topor… – zisei, destul de ruşinat. Nici nu ştiu unde se mai găsesc din astea, înainte erau la metalo-chimice…

– Au la Fiodor! Elegante, de import, marca Raskolnikov…

– Nu-l chema aşa şi pe tipul…? – încercai o asociere de idei.

– Nu-l chema pe nimeni, n-auzi că-i marca toporului? – mi-o reteză domnul Onici. Normal, n-o să te duci cu el în mână. Îţi coşi o prinzătoare şi-l pui sub haină. Mai exersezi puţin şi acasă, ca să-l scoţi repede când ajungi singur cu cămătăreasa…

– Dar, cu toporul – mai avui o obiecţie -, nu se face… deranj?

– Lasă, bă! Ce-ţi pasă? Doar nu speli tu… Toată treaba este să nu uiţi pentru ce te-ai dus! Scopul tău este înavuţirea, omorul e doar în subsidiar…

Într-adevăr, mă concentrasem mai mult asupra asasinatului, astfel că observaţia îmi păru pertinentă. Dar, dacă din bunurile altora mă mai înfruptasem, uciderea prezenta aspecte inedite, capabile să timoreze pe-un începător.

– N-ar trebui să-mi iau şi nişte mănuşi de cauciuc? – întrebai.

Domnul plutonier îşi dădu ochii peste cap:

– Omule! Tu te duci s-o lichidezi pe acea libarcă exploatatoare, nu te duci să-i speli vasele! La ce ţi-ar trebui mănuşi?…

– Mă gândeam la amprente… – murmurai.

– Las’ că are cine să se gândească la amprente! Treaba ta nu-i să te gândeşti la ele, ci să laşi cât mai multe amprente şi cât mai la vedere! În plus, calci prin băltoaca de sânge fără fereală, ca să laşi şi urmele încălţămintei…

– Păi, dacă las urme evidente, n-o să ajungă la mine orice anchetator, cât ar fi el de tâmpit?…

– Tocmai asta e, că tu n-ai de-a face cu tâmpiţi, ci cu băieţii de la Criminalistică! Ăştia-s de-o inteligenţă inimaginabilă, nici Kasparov nu s-ar pune cu ei… Dacă s-ar ocupa de caz un tâmpit, fireşte că, ghidându-se după urme, ar ajunge la tine şi te-ar lega. Ăştia, fiind sclipitori, vor raţiona: doar un bou poate lăsa urme atât de evidente, astfel că, în mod evident, cineva a înscenat totul, nu prea abil!…

Tăcurăm o vreme. Năucit de viziunea domnului plutonier, mai cerui un coniac, pentru a-mi ordona gândurile.

– Să presupunem – reveni domnul Onici – că te-ai lua după filme idioate şi te-ai duce cu cagulă, mănuşi, cipici şi alte prostii! Şi? Tot îţi mai cade-un fir de păr, ori îţi vine poftă să scuipi pe jos! Şi te găsesc după ADN… Aşa, dacă-s urme cu toptanul, deja le-ai deturnat din start atenţia şi vor căuta pe individul care ar avea motive să se răzbune pe tine… Ai pe vreunul care-ţi poartă sâmbetele?

– Ar fi ştefan Popescu, că murise una acum vreo cinci ani şi-am făcut să pară că el ar fi autorul… Dar, ăla-i în penitenciar, a primit cincisprezece ani…

– Perfect! Cu atât mai diabolică este înscenarea, dacă a făcut-o în stare de detenţie! Tipul a căcat drapelul, o să-i dea puşcărie pe viaţă!…

Mai închinarăm câteva păhăruţe, după care eu pornii hotărât, promiţând să mă reîntorc bogat şi să dau un rând la toată lumea.

– Să-ţi ajute Dumnezeu! – îmi ură Adina la despărţire.

– Şi-ai omorât-o! – fu curios maiorul Petrescu.

– Nu-mi mai amintesc precis…

Colonelul făcu un gest, în sensul să terminăm cu basmele, şi ne înştiinţă:

– A fost găsit cadavrul lui Horaţiu Vidal!

– Are ochi? – se interesă Bogdan, în vreme ce toţi privirăm către autopsier.

– N-are. Adică, i-au fost scoşi, dar îi avea… O fetiţă tocmai se juca, încercând să-i facă să pocnească cu o cărămidă… A fost dezmembrat, i s-au scos dinţii, are urechile tăiate… Oribil!

Marcat de aceste veşti, de băutură şi de ultima mea poveste, ca şi de istoria ochilor ingeraţi din neatenţie, autopsierul Serghei izbucni:

– Eu l-am ucis! L-am lovit cu un levier, apoi am început să-l tranşez cu bestialitate!…

George gândi fulgerător: „Ăsta vrea să ajungă la Ştirile de la ora cinci!”, intervenind:

– Eu i-am tăiat picioarele şi am tăinuit fapta!…

Spre decepţia generală, colonelul Munteanu le reteză elanul confesiunilor:

– Pe dracu l-aţi omorât! A făcut infarct lângă linia ferată şi l-au găsit nişte copii care locuiesc într-un vagon abandonat. Ăia s-au jucat cu trupul… E o femeie – ca să-i zicem aşa – cu patru bastarzi retardaţi, au dat cu pietre şi după echipajul de poliţie şi strigau măscărale…

– Bieţii copii! – interveni Onici. Păi, să-l trimitem pe Caius să le ducă nişte portocale…

Bogdan păru preocupat de-un alt aspect:

– Ei, Horaţiu, acum vezi cum e să le tragi pe pielea ta! Dacă-mi pasai, puteam să-i egalăm pe ăia din D. Dar, te-ai halit!…

– Ăla era Andrei Ababei… – îl atenţionă Crina.

– Chiar, Ababei era! Mereu îi încurc pe ăştia doi…

– Horaţiu Vidal e tipul la care-am găsit ochii-n frigider… – interveni Oana.

– Ăla-i Horaţiu Velimirovici! – punctă maiorul Petrescu.

– Şi atunci, cine-i Horaţiu Vidal? – se impacientă Bogdan, care nu mai pricepea nimic.

– Un cetăţean – informă colonelul.

Ascultând cele discutate, domnul plutonier-major Onici pregăti punga cu portocale pentru sărmanii defavorizaţi, iar Caius, la fel de beat ca noi, acceptă să le-o ducă. Deşi ne îndoirăm că va găsi locul, comisionarul se descurcă, revenind în aproximativ un ceas.

– Nişte animale! – ne rezumă. Aruncau cu pietre după mine şi mimau copulaţia… Am lăsat portocalele acolo şi-am întins-o…

– Ai făcut o faptă bună! – îl lăudă Onici.

Ne mai lungirăm o vreme, până când furăm înştiinţaţi că cei cinci paria au murit în chinuri indescriptibile, prezentând toţi în jurul gurii spume verzui.

Indicii anatomice – 28

12 comentarii

Foto: Alice Drogoreanu


XXVIII

– Ar mai merge ceva! – opină plutonierul.

Intervenii, susţinând să comandăm mai consistent, dat fiind că pregătesc un basm care să cuprindă cam toate personajele de până acum[1], într-un fel de teatru scurt. Cum aveam de interpretat pe roluri şi efortul era unul sporit, prevăzător, îmi luai bere nefiltrată în recipient de un litru, avertizând ospătarul să fie pe fază, în cazul că trebuie adusă o a doua bere.

Festival

Aşa cum este firesc să se întâmple, cei mai merituoşi dintre bloggeri au fost premiaţi pentru activitatea lor, oferindu-li-se o şedere în renumitul sat Gărâna, cu prilejul Festivalului de Jazz. Şi, tot într-o logică intrinsecă, cei mai merituoşi bloggeri au fost socotiţi aceia care-au avut parte de câte-o poveste dedicată lor. Cine-a avut iniţiativa premierii acestora nu este întru totul clar, însă, ştiut fiind că nu este cazul să-ţi pui întrebări atunci când este de luat şi nu de dat, nici noi nu vom iscodi inutil.

Cazarea s-a făcut într-o cabană, ridicată în ultimii ani de către un director de şcoală cu iniţiativă. Decăzând din funcţie şi nemaiputând popula edificiul cu elevi, a acceptat compromisul de a oferi cabana oricui se nimereşte.

Zece au fost merituoşii condeieri, urmând să-i cunoaştem în ordinea intrării lor în scenă:

Camelia: Dacă ştiam că-i un sat, nici nu mai veneam. Dacă-i premiu, atunci să asigure condiţii!…

Rebecca: În primul rând, tu eşti aici mai mult la grămadă… Că aia a ta nu era poveste, doar se zicea cum te-ai îmbătat de te-ai pomenit în nu ştiu ce gară, unde mai făceai şi fiţe…

Camelia: Ba era poveste, da’ era absconsă!

Mioara: Nu există poveste absconsă! Ori e poveste ca toate poveştile, ori e struţocămilă. Basmul are nişte reguli…

Tomata: Aţi hotărât cum stăm în camere? Eu vreau, oricum, cu Rebe…

Ama: Păi, Rebe a zis că numai cu tine să n-o lăsăm, că-i sătulă de talentele tale!

Rebecca: Şi tu trebuie să-ţi baţi gura? Aia era ceva confidenţial!

Tomata: Stai un pic, că n-am înţeles! Eu fac talente? Eu? Tu eşti aia care s-a săturat? Să le zic la toţi ce-ai făcut la restaurantul spaniol?…

Chinezu: Ar fi bine să ne calmăm, să nu începem şederea noastră aici într-un mod tensionat…

Crina: Tu încă nu te-ai apucat să spargi lemne? Ai poftă de conversaţie?…

Chinezu: Mă duc imediat…

Crina: Nu te duci imediat, te duci chiar acum! Unde pleci?

Chinezu: La lemne… Doar tu ziceai!

Crina: Şi bagajul meu merge singur până sus?…

Chinezu: Dar, încă nici nu v-aţi hotărât care cum staţi…

Crina: Asta nu-i treaba ta!

Adelina: Chiar, ar fi bine să pregătim focul… Îl fac eu!

Toate: Nu! Las’ că-l face Oana…

Adelina: Da’ de ce Oana?

Oana: Pentru că eu şi gătesc… Azi avem…

Mioara: Văd o foame! Aş hali orice, numai să nu fie cu pui…

Oana: Păi, chiar mă gândeam la nişte cartofi cu pui… Iar pe seară, nişte ciupercuţe…

Gabriela: N-am putea, mai bine, să comandăm nişte pizza?

Camelia: De unde să comandăm? Vezi să nu aibă ăştia pizza? În afară de vacile de pe uliţă, n-am băgat de seamă să aibă altceva… Chiar, ce-o să facem toată ziua?

Ama: Eu am adus mai multe cărţi. O să dau la fiecare să citească un volum şi, după ce le terminăm, facem schimb…

Gabriela: Am adus şi eu Cartea de sidef

Ama: Foarte bine, dar nu e nevoie, am eu cărţi suficiente…

Chinezu: Aş vrea eu să citesc Cartea de sidef. Am citit câteva poeme pe blog…

Crina: Tu nu aveai treabă? Parcă era vorba că spargi lemne…

Chinezu: Am spart.

Crina: Şi pe mâine, cine le sparge? Eu?

Chinezu: Sunt deja pe vreo trei zile…

Crina: Atunci, pune mâna şi adu câteva găleţi cu apă!

Rebecca: Nu ne apucăm să facem curat, mai întâi?

Tomata: Dar e destul de curat!…

Rebecca: Într-o cabană, ca şi în oricare incintă, nu există destul de. Ori e curat, ori e porcărie!

Oana: Să fac mai multe ciuperci pe diseară?

Gabriela: Câte crezi că poţi să mănânci…

Mioara: Eu zic să ieşim în sat!

Camelia: Ce să facem în sat?

Mioara: E un birtuţ. Ne facem mangă, şi-o luăm prin pădure…

Tomata: Eu în pădure nu mai merg! Ultima dată, am fost agresată de-un lup.

Rebecca: Şi madama ar fi vrut s-o agreseze Ursul…

Tomata: Tu vorbeşti? Vrei să le zic la toţi cum…?

Ama: Eu zic să ne organizăm odată! Jos, oricum, rămâne Chinezu, ca să poată pregăti cafeaua şi micul dejun pe când coborâm noi. Ce nebuni şi ăştia, să trimită un bărbat cu nouă doamne!

Gabriela: Nu bărbăţia lui ar reprezenta impedimentul, da’ am auzit că sforăie de zici că-i bombardament…

Chinezu: Acum a zis unul că azi de la ora cinci încep concertele…

Crina: Numa’ bine, ai vreme să duci bagajele sus şi să mai cari nişte apă.

Gabriela: Eu nu prea le am cu jazz-ul, că am făcut abuz în studenţie. Mai bine rămân aici să-i scriu povestea lu’ Şahriar, că altfel iar se-apucă de tâmpenii…

Oana: Şi eu am laptopu’ la mine. Am putea discuta pe mess…

Gabriela: Da’ aşa, direct, ce-are dacă discutăm?

Oana: Aşa mă plictisesc… De fapt, eu rămân să gătesc, că nici eu nu prea le am cu jazzul…

Adelina: Să aprind focul?

Toate: Nu! Lasă, că ne descurcăm noi…

Ama: Decidem odată cum stăm pe camere, ori stăm aici până mâine? Că mai am şi cărţile astea de împărţit…

Gabriela: Poţi să tragi la sorţi, mi-e indiferent cu cine stau. Iar cărţile, poate găseşti amatori în sat să le citească…

Ama: Tu câte beri ai băut până acum?

Gabriela: Ce te fute grija?…

Ama: Fetelor, care-a numărat cât a băut asta?

Crina: Că fix de aia am venit taman din Satu-Mare, ca să mă uit la oameni în gură…

Ama: Nu vorbi aşa, că treaba-i serioasă, tu nu şti ce se poate declanşa…

Rebecca: Bine că le ştii tu pe toate!

Tomata: Acum, tu de ce te-amesteci? Chiar aşa te mâncă-n cur tot timpul?

Rebecca: Cu mine vorbeşti aşa? Nu, serios, mie mi-ai spus asta?…

Chinezu: Întreabă unu’ dacă nu vrem să cumpărăm lapte…

Mioara: Da’ ce suntem noi, sugari? Aş bea ceva…

Chinezu: Ce-i zic?

Gabriela: Să-l vândă la mă-sa!

Ama: Hai, pe bune, care ştie câte beri a băut asta?

Gabriela: Tu în afară de berile mele şi de căcaturile tale de cărţi mai ai şi alte preocupări?

Ama: Cum sunt cărţile mele? Dar, ce au, savanto?…

Chinezu: Hai, că stă omul afară! Ce-i spun?

Toate: S-o belească!…

Crina: Dacă-mi amintesc bine, tu parcă aveai de cărat nişte găleţi cu apă, nu te-a însărcinat nimeni cu aprovizionarea!

Rebecca: Eu ies puţin în sat…

Tomata: Unde te duci?…

Rebecca: La dracu’ mă duc! Oriunde, numai să mă scap odată de voi!

Camelia: Iaca, scârţ! Fiţoasa… Du-te învârtindu-te şi să te-ntorci când te-oi chema eu!

Oana: E bine dacă-i mâncarea gata pe la zece?

Gabriela: Nu ne mai fute atâta la icre cu mâncarea ta!

Oana: Chiar, asta câte beri a băut?

Ama: Eu am zis că nu-i în regulă! Dacă vine Chinezu, îl pun să numere cutiile goale…

Mioara: Într-adevăr, e complicată aritmetica asta, muncă de chinez…

AmaRebecca: Tu ce te bagi? S-a-nchis birtu’ deja?… N-ai treabă?…

Adelina: Are cineva o ţigară?

Camelia: Da’ tu nu fumezi!

Adelina: Vreau să mă apuc…

Crina: N-avem! Doar stinse… Mai bine ai ecologiza uliţa, că tocmai s-au căcat două vaci în dreptul cabanei…

Rebecca: Chiar, hai să facem curat!

Oana: Mi-a venit o idee!

Gabriela: Am pus-o! Iarăşi tu cu ideile tale…

Mioara: Ce-mi vâjâie capul! Cred că a fost prea tare muzica aseară…

Tomata: Se zice coniac, nu muzică! Că nu cu muzica aveai tu treabă…

Mioara: Pe bune, acum… simt aşa, în timpane…

Ama: Păi, coniacul va fi fiind orchestra, iar berea îngurgitată peste e dirijorul, care împinge muzicanţii către tâmple….

Mioara: Hai, mă, că n-am băut nu ştiu ce!…

Rebecca: Ce-i drept, se ştie ce şi cât ai băut, aşa că mai bine schimbăm subiectul…

Gabriela: Bună dimineaţa!

Ama: O fi, dacă zici tu…

Gabriela: Acum, ce faceţi mutrele astea? C-a fost mişto ieri…

AmaTomataRebecca: Mdaa!… Să zicem…

Gabriela: Ce-aveţi? Am înjurat pe cineva?…

Ama: Nu chiar pe toţi… Au fost câţiva pe care i-ai ratat. Cu Mircea Florian ai fost chiar amabilă, nu i-ai zis decât chelios ramolit

Gabriela: Şi s-a supărat?

Rebecca: Nuuu, cum să se supere? Te-a cerut şi în căsătorie!

Crina: Neaţa! E gata cafeaua?

Chinezu: Bună dimineaţa! E gata, cum să nu fie?

Crina: Pfffrr! E amară!

Chinezu: Zahărul este aici, pe masă!

Crina: Şi tu când îţi îndulceşti cafeaua ţii zahărul pe masă, ori îl introduci în cafea şi amesteci, ca să se dizolve? Sau aşa mare filozofie ţi se pare asta?…

Chinezu: Pun imediat!

Oana: Bună dimineaţa! Aşa nasol mă simt… Ieri m-a enervat un bou pe mess şi-am băut cam mult…

Ama: N-ai fost singura…

Mioara, Gabriela: Ce vrei să spui?

Ama: Nimic… Acolo, la concert, au fost unii care-au mai băut…

Gabriela: Eu m-am săturat de insinuările tale! N-am venit aici să mă călugăresc!

Tomata: Ooo, nici nu te-a suspectat cineva de astfel de intenţii!

Mioara: Rebecca, vrei să nu mai lustruieşti căcatu’ ăla de furnir, că-mi accentuezi vertijul?…

Rebecca: Da’ cum vrei să las, ca la porci?… Dacă-aţi mai pune şi voi mâna, ar mai arăta şi-aici cumva…

Oana: Eu sunt aici în vacanţă…

Camelia: Da, cu vacile pe uliţă şi cu toată snobimea venită la jazz…

Rebecca: Dacă nu-ţi convine, fă-te mangă şi ia-o la pas! Nimereşti tu vreo gară, în care să porţi convorbiri interesante…

Camelia: Că tu, cu Flavius Amorăriţei al tău, eşti mai brează!…

Crina: Azi facem ceva, sau iarăşi stăm aici şi futem muşte?

Mioara: Am putea, după ce ne dregem, să tragem o tură în pădure…

Gabriela: Chiar, c-aş bea o bere…

Camelia: Măcar de-ar fi numai una!

Ama: E bună ideea cu pădurea! Luăm şi cărţile şi citim în natură…

Gabriela: Am eu un pachet la mine, da’ lipsesc valeţii…

Crina: Nu lipsesc, însă sunt trândavi! Ai adus apă?

Chinezu: Am adus… Două găleţi.

Crina: Şi astea o să ne ajungă, futu-i mama mă-sii, un cincinal! Du-te şi adu apă, să fie!

Camelia: Oare cât o mai ţine pe Ade la post? De fapt, ce-a făcut?…

Ama: Ce să facă? Au găsit-o sub scenă, încercând să aprindă nişte surcele cu o brichetă…

Camelia: Uite-o, că a venit…

Adelina: Ceau, ceau… V-aţi trezit deja? Eu am stat la şpriţ cu caraliii până spre ziuă…

Tomata: Şi ce-au zis?

Adelina: Ce să zică? Îmi suflă!… Am băgat-o pe aia cu prezumţia de nevinovăţie… În plus, nici n-am scăpărat bricheta, aşa că acuzele lor sunt zero! Tu cu ce te joci acolo?

Oana: O păpuşă… Îmi place s-o am cu mine.

Mioara: Şi de ce-o împungi cu ace?

Oana: Aşa… Stau mai bine hainele pe ea. Dacă fixezi rochia în zona inimii şi a stomacului, stă mai elegant…

Rebecca: Are şi-un nume?

Oana: Da, îi zice Ama. Când era nouă zicea mama, însă nu foarte clar, şi se-nţelegea Ama. Acum, nu mai vorbeşte, că avea mecanismul în zona rinichilor, şi i-am fixat cu ace o pereche de tanga…

Chinezu: Eu m-am săturat! Ce premiu mai e şi ăsta, să vă rabd toate fiţele? Eu am fost consilier pe lângă oameni importanţi, numele meu reprezintă un brand! Şi-am ajuns să fiu cârpa voastră de şters pe jos? Sunteţi o adunătură de scorpii infatuate! Îi deplâng pe bărbaţii care-ar avea de-a face cu voi! În afară de ifose şi alcool, nu-i nimic în capul vostru! Mi-e scârbă!…

Crina: Dac-ai terminat, du-te şi mai sparge nişte lemne, să-ţi mai taie greaţa! Ce-are ăsta, e dus?

Rebecca: Cui îi pasă?…

Ama: Ceva, totuşi, zicea el… Când ne apucăm să citim?

Gabriela: Tu chiar nu pricepi că n-are nimeni chef de cărţile tale? Dacă chiar ar fi să citim, cine s-ar mai apropia de volumele alea, cu foile varză?…

Ama: Ce varză, care varză?… Cine-a turnat bere pe cărţile mele?! Cine?!

Tomata: Hoo, nu urla aşa!… Eşti nebună?

Ama: Cine mi-a stricat cărţile?

Gabriela: De ce te uiţi la mine? Eu am fost la concert…

Ama: Asta e bere! Numai tu ai băut bere!

Crina: Să văd… Da, ar putea să fie bere…

Adelina: Poate, dacă le presăm cu ceva şi le punem pe sobă, la căldură, se îndreaptă filele… Fac eu focul…

Toate: Nu faci nimic!

Ama: Ce fac acum? Nici măcar nu erau exemplarele mele, le aveam de la Schimb de Cărţi… Acum, cum o să le dau înapoi? Să mă fut în ea, viaţă!

Rebecca: Aici te susţin!

Oana: Dă-le dracului de cărţi! Se găsesc toate în librărie, n-au decât să-şi cumpere…

Tomata: La mine pe blog…

Rebecca: La tine pe ce? Ăla-i chiar blog, sau zici doar aşa, la mişto?

Tomata: Poţi să ştii că-i blog! Am authority 160, în vreme ce rahatul tău e abia la 38. Ăsta-i criteriul de valoare pentru bloguri.

Rebecca: Ete, pârţ! Criteriul e valoarea intrinsecă, nu la şmecherie, cu linkuri, cu reciprocităţi…

Tomata: Fă-ţi tu reciprocităţi, dacă ai cu cine! Nu vezi că te evită toţi, că te ştiu matracucă?…

Rebecca: Cum mi-ai zis? Repetă, dacă ai curaj!

Ama: Lăsaţi-le-n futere de bloguri, că fix de ele mi se rupe mie acum! Mi-ai distrus cărţile!

Gabriela: Ce tot insişti pe ideea asta? Ţi-am zis frumos că am fost la concert, iar după aia am scris povestea pentru Şahriar… Ce treabă aveam eu cu căcatele tale de cărţi?

Crina: Cum arată acum, chiar că zici că s-a şters careva cu ele… Eu le fac o poză şi le pun pe blog la mine, ca ilustraţie la ceva cu dezinteresul generaţiilor noi faţă de Cultură.

Mioara: Voi mai staţi? Că eu ies puţin prin sat…

Camelia: Birtul e pe uliţă-n jos, pe partea dreaptă, în caz că ai uitat de ieri…

Oana: Ies şi eu, să strâng nişte ierburi…

Gabriela: Ce ierburi? De fapt, nu mă mai interesează nimic. Cred că azi nici nu scriu. Dacă-l apucă pandaliile pe Şahriar, treaba lui… Să dea şi lovitură de stat, din partea mea!

Tomata: Tu chiar crezi că nu mai poate el de blogul tău?… Intră la admin şi-o să vezi că nici nu te bagă-n seamă…

Rebecca: Nu, că te-o citi pe tine, cu recenzia la Dama cu camelii… Du-te, bă, şi te plimbă!…

Tomata: Nu, că eu te sparg!

Camelia: Terminaţi odată, n-am venit aici să ne omorâm!…

Oana: Chiar! Mi-a venit o idee…

Gabriela: Fă-o! Eu nu mă mai amestec.

Chinezu: Ohhh!

Ama: Ăsta moare aici! Faceţi ceva!

Crina: Ce-ai vrea să facem? Ce-s eu, popă? Da, ai dreptate, s-ar putea să moară, că-i vânăt tot… Era bine dacă spărgea ieri mai multe lemne…

Adelina: Dar, de la ce i-o fi venit?

Rebecca: De la ce? Aseară a băgat în el două porţii de ciuperci şi-a tras-o cu palincă! Mă mir că a mai apucat dimineaţa…

Gabriela: Am sunat eu la Salvare…

Ama: Şi ce-a zis?

Gabriela: Nimic, ce să zică? E ocupat! Mai încerc… De fapt, aţi putea suna voi, că eu am cartelă…

Camelia: Vezi, să nu vină Salvarea în cătunul ăsta! Ăştia n-au nici dispensar… Le umblă vacile pe uliţă…

Tomata: Da’ mai termină odată cu vacile tale! Unde-ai vrea să umble, pe case? Că tu te-i fi născut numa’ cu caviar? Deja mi-au ajuns mutrele tale până peste cap!

Camelia: Chiar, dacă răspunde la Salvare, ziceţi-i s-o ia şi pe asta, că nu-i întreagă la cap!

Tomata: Dacă nu-ţi ţii gura, cred că o să ai tu nevoie de Salvare!

Chinezu: Arusha! Oohh!…

Adelina: Ce zice?

Gabriela: Arusha…

Adelina: Ce-i asta?

Gabriela: Un oraş în Tanzania.

Adelina: Poate că-i este frig… Să fac focul.

Toate: Nu faci nimic! Stai unde eşti!

Ama: Acum, stăm şi ne uităm la el? Să facem ceva!

Oana: Eu aş putea să-i scriu un epitaf, pe blog, da’ nu prea le am cu rimele…

Mioara: Să-i facă cineva respiraţie gură la gură!

Gabriela: Eu nu pot, că am Helicobacter pylori

Adelina: Mie mi-e scârbă!

Ama: Că nouă cum crezi că ne e?…

Crina: Aş încerca eu, dar mă tem că se transformă…

Oana: Ha, ha! Ca porcu’! E tare! Fetelor, auziţi: Eram cu un grup în Bucegi şi tot aşa, pică unu’ dintre noi, Ciprian, şi-ncepe să facă spume ca ăsta… Noi aveam programat un joc de Monopoly la cabană, aşa că l-am lăsat acolo şi-am trimis după el Salvamontu’, dar ne-am amintit de tip destul de târziu. Când l-au găsit, deja făcuse ţurţuri, că i-a îngheţat spuma-n nări…

Rebecca: Şi-a scăpat?

Oana: Draci! Sapa şi lopata… Autopsierii ziceau că tot de la ciuperci i s-a tras…

Mioara: Da’ Chinezu a tras şi palincă pe lângă… Ştiam că, dacă bei zdravăn, otrava nu are efect…

Ama: E clar, tu n-o să mori otrăvită…

Oana: Nu-i vorba de asta, oricum, ciupercile mele erau foarte bune, doar am mâncat şi eu şi n-am nimic…

Gabriela: Chiar ai mâncat, sau doar ai simulat? Că am găsit pe cărţile Amei resturi de ciuperci… Oricum, deja nu mai erau bune de nimic…

Crina: În Maramureş, dacă se otrăveşte vreunul, merg oamenii la vrăjitoare să le dea lapte de căprioară. Aia nu ştiu ce bolboroseşte, şi laptele curge pe o funie. În vremea asta, în pădure, căprioarele se învârt în cerc…

Tomata: Ţi se-nvârt ţie căluşei în cap! Du-te, băi, că astea-s superstiţii! Eu cred în Ştiinţă!

Rebecca: Mda, că la Fizică erai tot timpul pe toamnă… Ai aprofundat-o!

Chinezu: Aauuu!…

Gabriela: Da’ urât mai face! Ăsta, dacă doarme, sforăie, dacă mănâncă, începe să ţipe… A mai sunat cineva după Salvarea aia?

Ama: Păi, n-ai zis că suni tu?

Gabriela: Am zis că am cartelă, şi mai am minute puţine…

Oana: Să-ncercăm să dăm un bip, poate ne sună ei…

Toate: Ha, ha, ha! Ha, ha, ha! Eşti demenţială!

Camelia: Nu mai poot! Mă piş pe mine de râs!…

Rebecca: Măcar, cu râsul ai o scuză…

Ama: Du-te, că nici tu nu eşti normală! Dacă nu mor de ciuperci, cred c-o să mor de râs!…

Oana: E bine şi-aşa…

Chinezu: Ohhh!…

Gabriela: Rage ăsta de zici că are orgasm…

Toate: Ha, ha, ha! Ha, ha, ha! Căcarea Troiei!

Tomata: Nu mai poot! Nu mai poot!

Gabriela: Acum nu mai poţi, când e ăsta în extaz?…

Tomata: Du-teee… că-mi plesneşte operaţia! Ha, ha, ha!

Oana: Îl ştiţi pe ăla? Iubitule, mănânci de bunăvoie, sau te omor eu?…

Adelina: Cu vătraiul… Haaa! Mă sufoc…

Crina: Dacă ai noroc, te ia Salvarea şi pe tine…

Mioara: Pe-aici nu vine Salvamontu’?…

Ama: Doar după ce faci ţurţuri, ca Ciprian ăla…

Toate: Haaa, ha, ha, ha!

Crina: Bă, sunteţi de delirium tremens!…

Mioara: Hai, acum, serios vorbind… Care-i face-un necrolog ca lumea la ăsta?

Gabriela: Eu nu mă pricep să scriu pe tema asta… Bine, aş putea încerca un poem, dar ar ieşi prea încifrat, n-ar mai pricepe nimeni că-i vorba despre Chinez…

Ama: Eu nu le prea am cu poezia, dar m-am mai întrebat: De ce n-ar putea toţi să scrie clar, cum făcea Coşbuc? Că bagă la metafore şi întortocheli de nu mai pricep nici ei ce-au vrut să zică…

Crina: Bă, sunteţi de groază! Ăsta-i în agonie, şi voi faceţi teorie literară… Hai, mai bine, să bem o cafă!

Toate: Chiar!

Mioara: Mie mi s-a uscat gâtul de când îl priveghez pe Chinez…

Ama: Bun, ţi s-o fi uscat… Noi vorbeam despre cafea.

Mioara: Da, cafea, normal. Bine, eu îmi pun şi-un pic de rom…

Ama: Nu ştiu ce am, mă cam doare stomacul, parcă m-ar împunge ceva…

Oana: Ei, empatie! Te-a impresionat Chinezu’… Las’ că-ţi trece!

Tomata: Dacă nu, tot suntem chitite pe necroloage…

Crina: Fetelor, vouă nu vă miroase-a fum?

CameliaTomata, Ama, Rebecca: Parcă…

Gabriela: Arde! E incendiu! Laptopu’ meu!…

Toate: Foc! Arde! Fugiţi!…

Mioara: Pe Chinez l-a scos careva?

Oana: O fi ieşit el… De la căldură, îţi revii…

Gabriela: Bine că mi-am luat laptopul!

Oana: Şi eu…

Ama: Mie mi-au rămas cărţile înăuntru…

Crina: Oricum, nu mai erau bune de nimic!

Adelina: Păcat! Era făinuţă cabana…

Rebecca: Acum, ce să-i faci? N-ai ce-i face!…

– Şi cum ai scăpat? – îl întrebă George pe Chinez, observând că s-a încheiat povestea.

– Ei, literatură! Nici n-am fost acolo…

– Cum n-ai fost? Adică, ce? Povestirile sunt la vrăjeală? Ar trebui să se povestească numai cele care sunt!

– Păi, ar putea să fie… – interveni Darius.

Discuţia despre rostul artei continuă, timp în care observai că George şi Caius trecuseră pe băuturi de calitate fără ca cineva să bage de seamă. „E clar, suntem cu toţii mangă!” – îmi zisei.


[1] Lipsesc Adina Huţanu şi Bogdan Hrib, basmele ce-i aveau eroi fiind născocite ad-hoc.

Indicii anatomice – 25

33 comentarii

Desen de Gabriel Pacheco

XXV

Poate şi din pricina băuturilor consumate, următorul basm stârni cele mai multe obiecţii:

– De ce să spui povestea cu Tomata? Aia nu ne are pe niciunu-n blogroll!

– Ei, asta e… – făcui. Oamenii nu-s perfecţi. Alta nu-mi vine acum…

Cum tocmai sosiră platourile cu sushi, fructe de mare şi tot felul de alge, însoţite de vin alb şi sec, toţi se arătară dornici să asculte basmul, animozităţile pierind:

Scufiţa Roşie

După obiceiul fetelor care poartă scufiţă, Tomata cu scufiţă[1] porni, într-o amiază de vară, prin pădure, ducând pe braţ coşuleţul necesar oricărei tinere purtătoare de scufiţă care se respectă. Pădurea, ca orice pădure… Presupun că nimeni nu şi-ar dori aici o descriere plictisitoare (măcar că aş putea, prin procedeul copy/paste, să bag din Sadoveanu un pasaj gata scris), când toată lumea aşteaptă dialogurile.

Mergând astfel Tomata prin pădurea deasă, fiind lipsită de importanţă conjunctura în care a ajuns acolo, se întâlni, conform unei logici intrinseci, cu Lupul. Acesta avea o mină obosită, dar, apariţia unui chip nou păru să-l binedispună într-o oarecare măsură… Nu ne vom mira, aşadar, dacă el fu acela care deschise conversaţia, vădind o relativă bună-creştere:

– Bun venit, Scufiţă roşie!

Adevărul este acela că scufiţa Tomatei nu era roşie, ba chiar şi ea roşeşte arareori, însă numele său, deşi nerostit, ca şi prezenţa scufiţei, indiferent de coloratura sa, induseră la modul subliminal în mintea Lupului curioase asocieri de idei.

– Nu-s Scufiţa roşie, sunt Tomata cu scufiţă!… – răspunse Tomata, nu tocmai amabil.

– Mi-am permis să vă numesc astfel – socoti Lupul a fi nimerit să-i câştige interlocutoarei bunăvoinţa – inspirat de lumina difuză a acestei după-amieze de basm…

– E fenomenul de refracţie a luminii, datorat frunzişului, des în acest anotimp… – aduse Tomata unele precizări de ordin ştiinţific, atrasă foarte puţin de lumea basmului.

Codindu-se oarecum, Lupul înţelese că tentativele sale de a poetiza discuţia au sorţi de izbândă minimali. Mută dialogul, în consecinţă, pe un tărâm mai concret:

– Vă duceţi la bunicuţa dumneavostră?

Tomata făcu în mod reflex o cută deasupra nasului:

– Ce dracu’ să caute bunică-mea în pădure?

Lupul, tot mai încolţit, riscă totuşi:

– V-am văzut cu coşuleţul şi mă gândeam că… Aveţi merinde-n coşuleţ, nu-i aşa?…

– Normal, ceva haleală! – răspunse tânăra, menţinând un timbru metalic.

– Îmi daţi şi mie o muşcă’?…

– Auzi! Du-te, bă, să speli parbrize!… Vrei să rabd eu de foame pentru toate lighioanele?…

Categoric, nimic nu avea să se lege din toate aceste tatonări! În pragul disperării, Lupul îşi încercă ultima şansă:

– V-aş invita să bem câte-o vodka… La Birtuţul din pădure… Nu-i departe…

Brusc, Tomata se însenină, însă nu într-un mod exagerat:

– E cu suc de roşii?

– Nu, nu cred! – replică Lupul, posomorât. Pe aici vin mai mult pălmaşi, nu ţin ăştia nu ştiu ce rafinamente…

– Şi-ai vrea să mă vezi pe mine în birt de pălmaşi? – se răsti Tomata, adăugând şi-o vorbă care nu se auzi foarte clar, după care-şi văzu de drum.

– Nu vrei să-ţi spun un banc? – aproape urlă Lupul, dar rezulta din ton că era pe punctul de-a-şi accepta înfrângerea.

– Nu, că oricum nu mă prind… – sosi răspunsul.

Lupul rămase singur şi-şi căină soarta:

– Bine, o să halesc iarăşi vreun hodorog de iepure! Futu-i…

– Te-am auzit! – răsună glasul Tomatei din inima codrului.

Evident, pentru Lup a fost o zi proastă. Mai aşteptă o vreme şi, convins că nu-l mai poate auzi nimeni, rosti, asemenea oricăruia dintre noi aflat în posturi similare, unul dintre poemele sale preferate (măcar că nu era tocmai de sezon, ci hibernal):

Eu, lupul de stepă, umblu întruna,

Lumea zace sub neaua uşoară,

Din mesteacăn se-nalţă corbii şi luna,

Dar nicăieri vreun iepure, ori căprioară!

De căprioare sunt îndrăgostit!

Măcar una de mi-ar apare!

S-o prind cu dinţii, s-o iau în gheare, –

Nimic nu-i pe lume mai de dorit.

Din toată inima aş iubi-o nebun,

I-aş muşca pulpele gingaşe cu frenezie,

I-aş sorbi sângele de-un roşu-brun,

Ca să pot urla apoi singur în noaptea târzie.

Dar, chiar şi-un iepure m-ar mulţumi,

Noaptea carnea lui caldă dulce-amiroase –

Ori poate că mi-e dat a mă despărţi

De singurele lucruri, din viaţă, frumoase?

Acum părul cozii mi-e nins,

Şi nu prea mai văd limpede-n zare;

De ani de zile scumpa mea soaţă s-a stins,

Iar eu umblu şi vânez căprioare,

Umblu şi visez neîncetat,

Ascult vântul de iarnă cum suflă turbat;

Mi-aş astâmpăra cu zăpadă aprinsul răsuflet,

Mi-aş vinde diavolului bietul meu suflet[2].

– Frumoasă poezie! – observă o doamnă din public. Şi eu scriu versuri. Doriţi să vă recit?

– Nu! – răspunserăm toţi, la unison.

Tot acum, se petrecu un mic incident. Caius îi strecură domnului Onici un bileţel găsit la closet. Plutonierul îl lectură discret: Eu l-am ucis pe Horaţiu Vidal. Stelian Munteanu. După un timp, întrebă cu aer absent:

– Nu este vreun scriitor Stelian Munteanu?

Romanciera Oana pufni a râde, apoi preciză:

– Stelian Munteanu este principalul personaj din romanele lui Bogdan şi, în plus, pseudonimul lui. Este un fel de alter ego

– Aha… Interesant! Un fel de schizofrenie… Adică, pot fi Bogdan Hrib, dar pot fi şi Stelian Munteanu, după cum victima poate fi Andrei Ababei, dar ar putea să fie şi Horaţiu Vidal…

– Adică, cum?… – întrebă scriitorul, pălind.

– Ei, făceam şi eu un exerciţiu literar! Poate, cândva, mă voi apuca de scris…


[1] Tomata cu Scufiţă, pseudonimul bloggeriţei timişorene Andreea Elena Ursu.

[2] Hermann Hesse, Lup de stepă, traducere de Ştefan Augustin Doinaş.

Indicii anatomice – 18

56 comentarii

XVIII

– Astea-s mitologice, mai bine zici cu personaje reale! – interveni Oana, dorind să se râdă şi pe seama celorlalţi, după ce ea apăruse în două poveşti.

În acel moment, ospătarul tocmai îmi aduse ciorba de vânat cu piersici, aşa că-l lăsai pe Caius să spună următorul basm:

Ivan Turbincă

Era odată un maramureşean, pe care îl chema Chinezu. Legătura sa cu Ivan (Vania) era una pur electronică, da’, maramureşeanul, tot un fel de Ivan, iar Chinezu, tot un fel de rus, aşa că povestea de azi se potriveşte, într-o măsură, cu cea de oarecând.

Ca orice maramureşean care se respectă, Chinezu vieţuia în Bucureşti, dar ar fi putut locui în oricare altă zonă electrificată, cât să-i meargă laptopul, ba, chiar, cu o oarecare rezervă de baterii, ar fi putut sta şi-n vârf de munte, fără să i se simtă lipsa prea mult.

Mergând într-o seară pe Magheru, şovăind de pe un trotuar pe celălalt, Chinezu răcnea cântecul cu libelula, zburătoare a cărei rimă putem doar s-o presupunem. Pentru cei care ar putea găsi ilogic acest comportament, facem precizarea tehnică minimală că organismul Chinezului era îmbibat cu palincă.

Prin dreptul crâşmei Deja Vu, Domnul Hristos şi Sfântul Petre poposeau spre a vedea ce mai este prin lume. Sfântul Petre, auzind hărmălaia, propuse o atitudine prudentă, datorită unor amintiri mai vechi, în împrejurări oarecum similare.

– Nu te teme! – zise Domnul cu blândeţă. De drumeţul care cântă nu ai a te feri…

– Dar, Doamne, – obiectă Sfântul – cântă măscărale…

– Păi, e pulbere de beat! Ce-ai vrea să cânte, psalmi?… Dar, aşa cum îl vezi, chiar dacă eşti dezgustat pe bună dreptate, să vezi că omul acesta duhnitor ne va da de pomană ultimii săi bani (mă refer la aşa-numiţii RON)…

Şi, ca să nu lungească discuţia, cei doi se puseră a cere pomană, iară Chinezu, ajungând în dreptul lor, dădu fiecăruia câte cinci RON, ultimii săi bani, zicând:

– Pe cratimă au venit, pe cratimă s-or duce!… Na-vă! Tu-le muma-n… – îndepărtându-se, restul frazei se disipă în văzduh.

Lămurit şi Sfântul Petre de inima largă a omului aceluia, medie pe lângă Domnul Hristos să nu-l lase nerăsplătit şi, de e cu putinţă, să-i atenueze mirozna, că i-a strâmbat nasul cu damfurile sale. Domnul încuviinţă, iar cei doi ieşiră pe altă cale înaintea vestitului blogger.

– Bună seara, Chinezule! – spuse Domnul, dezvăluindu-Şi, indirect, identitatea.

– Mulţămesc Dumneavoastră! Dar, de unde-mi ştii numele? – întrebă acela cu tâlc, căci era doar beat, nu şi bătut cu leuca-n cap.

Scurtând istoria, cei doi explicară ce şi cum şi se oferiră să-l cadorisească cu ceva, la alegere… Bucuros, Chinezu ceru lui Hristos să-i blagoslovească blogrollul astfel ca, pe cine-ar voi el, să-l poată introduce (băga) într-însul, fără ca acela să plesnească. Domnul fu de acord, măcar că se minună de această dorinţă ca de încă una…

Chinezu, în urma acestei întâlniri neaşteptate, merse drept la computerul proprietate personală şi, dezmeticit oarecum, începu a cărăbăni în blogroll cam o treime din blogosferă. În mod cu totul surprinzător, blogrollul rezistă.

– Asta-i veche! – spuse Chinezu. Între timp, blogrollul meu a devenit unul modest, cantitativ vorbind… În plus, nici nu e pe pagina principală, aşa că toţi fraierii îmi livrează moca puncte-n ZeList!

– Posibil – admisei -, dar asta nu te împiedică să mai ceri un rând…

În vreme ce sosea vinul, Bogdan opină că, fiind de presupus că ne vom face mangă, să povestim despre personaje care nu sunt de faţă, pentru a evita tensiunile şi scenele nedorite.

– Mai încolo, că încă suntem limpezi – interveni domnul Onici, după care-şi aprinse o ţigară de foi pentru a savura următoarea poveste.

Older Entries