Indicii anatomice – 30

9 comentarii

Foto: Alice Drogoreanu


XXX

Lui Serghei îi reveni ingrata sarcină de-a-i autopsia pe cei cinci sălbateci, precum şi ce-a mai rămas din domnul Horaţiu Vidal. Dacă în cazul lui Vidal nu erau prea multe de spus, confirmându-se prezumţia infarctului, ceilalţi fură cercetaţi mai atent, iar constatările nu întârziară.

– Cauza decesului este aceeaşi la toţi cinci – îi explică colonelului Munteanu. Victimele au mâncat portocalele cu tot cu coajă, evident, nerespectând normele de igienă, omiţând a spăla coaja în prealabil, astfel că au făcut indigestie…

Diagnosticul fiind plauzibil şi, totodată, mulţumitor, bestiile fură uitate curând, fiind aruncate într-o groapă comună.

Spre seară, ne adunarăm la Perla pentru un ultim dineu. Deşi Caius şi-ar fi dorit să mai zăbovim în Satu-Mare, domnul Onici îl readuse la realitate:

– În zori, am întins-o!

– Dar, eu aş putea să mai rămân…

– Zău? Şi, dacă se întâmplă ceva cu maşina, împing eu cu domnul Vania la ea?…

Deşi se posomorî, Caius cedă în faţa acestui argument, mai cu seamă că nu avea nici bani la el, cum, de altfel, nu prea avea nicăieri.

Deşi mesele erau din nou pline, parcă niciunul dintre noi nu mai avu aplombul din ajun. Mai mult, Xreader apăru livid:

– Se pare că Oana a fost răpită!

– Ei, apare ea… – încercă să-l liniştească maiorul Petrescu.

Bogdan, cum o mai făcuse şi altădată, ne spuse că simte vibraţiile unei femei frumoase la etaj, pornind într-acolo. Reveni destul de curând, obrazul fiindu-i mai palid decât cel al lui Xreader.

– Ei, e frumoasă? – se interesă Darius.

– Mda… Dar, e moartă. Cred că a fost strangulată. Stătea aşezată pe scări şi se holba la mine…

Cum se lăsă o tăcere grea, izbucnirea lui Caius răsună în toată sala:

Yes! Yes!! Yess!!! Mai rămânem!…

Indicii anatomice – 29

21 comentarii

Foto: Alice Drogoreanu


XXIX

Cum colonelul Munteanu încă nu apăru, convenirăm să mai spunem o poveste. Făcurăm doar o scurtă pauză, pentru a-l percheziţiona pe George, asupra sa găsindu-se trei sute de lei noi, proveniţi din încasări, pe care nu-i predase. Ospătarul fu atenţionat să nu-i mai dea decât votcă ieftină, iar în cazul că va comanda altceva, să ne atenţioneze.

– Spune-o pe aia cu crima… – medie Onici.

Deşi colonelul apăru cu o mină gravă, îi făcurăm semn să aştepte, povestea fiind demarată:

Crima perfectă

Matinal ca de fiecare dată, zorii mă găsiră şi ieri la chioşc pentru a-mi lua cafeaua de dimineaţă, în pahar de unică folosinţă. Aveam de făcut o alegere decisivă: să-mi caut ceva de lucru, ori să intru la Dinar? Dimineaţa geroasă mă determină să optez pentru cea de-a doua variantă.

– Ce vreme! – exclamă domnul plutonier-major Onici, deja prezent în aşezământ. Cică, să patrulezi… Am intrat să mă încălzesc un pic, că nu mai puteam de frig!

Îi dădui dreptate şi, după ce-am cerut Adinei un coniac, mă aşezai la aceeaşi masă.

– Ce mai spui? – întrebă comeseanul.

– Bine… – făcui evaziv.

– Ţi-ai găsit ceva?…

Domnul plutonier, ca, de altfel, toţi obişnuiţii Dinarului, era la curent cu intenţia mea de a-mi găsi un serviciu.

– Încă nu… Nici nu sunt convins că merită… Mă tem că mi-ar bulversa tot ritmul de viaţă!

– Asta-i adevărat! – încuviinţă amicul. Crezi că mie mi-e uşor? Când te simţi mai bine la Dinar, trosc! Du-te să prinzi infractorul… Bine, cel puţin, că n-am muncă de birou, ăia abia reuşesc să se fofileze!… Dar, problema-i alta. Din ce-o să trăieşti?…

– Nu ştiu… – făcui resemnat, cerând încă un coniac. Mă gândesc să mă apuc serios de scris…

Serios! – sublinie domnul Onici cuvântul, vădit indispus. Scrisul nu-i niciodată serios! Mă rog, citim, ne place… Nu zic!… Dar, autorilor ce le-a adus? Nici măcar economie n-au făcut. Ai fi tentat să spui că stând la masa de scris nu ieşi prin cârciumi să cheltui… Însă, spune şi tu: poţi scrie ceva de Doamne-ajută fără să ai cafeaua alături şi ţigaretele?

– Nu poţi – admisei.

– Vezi? Şi, când publici vreun volum, ăia abia de-ţi dau bani de ţigări… Scrisul e aşa… de hobby. Ar trebui, însă, să faci ceva care să aducă bani. O variantă ar fi, cum ai zis, să-ţi cauţi un serviciu. Da’ nici ăla nu aduce cine ştie ce şi, în plus, e degradant. De ce nu te prostituezi? – căută convivul o soluţie. Sunt atâtea doamne trecute…

– Am încercat – mărturisii -, dar n-a prea mers. La partea de vrăjeală m-am descurcat, însă m-a trădat tocmai esenţialul…

– Mă rog… – căută plutonierul să schimbe subiectul. Încearcă, atunci, altceva. Vreo lovitură, să te asiguri pentru mai multă vreme…

– Ce lovitură? – făcui sceptic. M-am gândit să jefuiesc o bancă, dar pentru asta-ţi trebuie jeep, mitralieră… Eu, abia am de cheltuielile la bloc şi de coniac…

– E şi riscant… – admise domnul Onici. Ai putea, însă, să jefuieşti o cămătăreasă. Alegi una mai în vârstă, să nu alergi după ea prin toată casa, şi-ţi însuşeşti ce are ea pe acolo. Ar fi şi ceva relativ moral, căci cămătăresele exploatează clasa muncitoare! Adică, e mult spus, că azi nu prea mai munceşte nici dracu’…

– Exploatează poporul – încercai o varianta.

– Exact! Poporul! Mai grav… Ucizi un duşman al poporului…

Reuşii să mă adun, viziunea colegului meu părându-mi a merge cam departe.

– Adică, cum… să ucid?…

Domnul plutonier-major mă privi surprins:

– Păi, tu cum vrei să-i iei banii? O adormi lecturându-i scrierile tale? Normal că o ucizi, ca să poţi scotoci în voie prin casă…

– Şi dacă mă prinde? – emisei o posibilitate.

– Te prinde dacă eşti tâmpit! Facem în aşa fel încât să nu te prindă… Băieţii de la criminalistică sunt inteligenţi, astfel că avem nevoie de un plan abil, capabil să-i deruteze până şi pe ei.

Devenit interesat, cel puţin la modul teoretic, mai cerui un coniac, pentru a mă putea concentra.

După ce râserăm, imaginând situaţii în care-o fugăresc pe cămătăreasă prin locuinţă, domnul plutonier-major Onici redeveni serios, aproape grav:

– Problema ta, dar şi a intelectualităţii în general, este că trăieşti în imaginar! Adevărat, dintr-un rahat ideatic te poţi sustrage prinzându-te de-o funie fictivă, dar noi avem de înfruntat căcatul concret al cotinianului…

Cum stilul convivului se vădea pretenţios, mai cerui un coniac.

– Să luăm, de pildă, crima – continuă el. Mulţi s-au apucat să imagineze crime perfecte, uzând de găselniţe dintre cele mai diverse. Dar, dacă-l pui pe vreun scriitoraş din ăsta să dea cu toporul în cineva, încep să-i tremure genunchii şi face pe el de frică!… Aşa, din condei, pot să mă plimb şi eu prin nu ştiu care galaxii şi s-o mârlesc pe Zâna-Zânelor ori pe regina Yassuna…

Nedorind să risc o incursiune în SF ori fantasy, schimbai subiectul:

– Dacă am zis c-o lichidez pe cămătăreasă, o lichidez şi gata! Nu-s eu aşa sensibil… Problema-i alta. Cu ce-o voi face? Aş  avea acasă un cuţitaş…

– Da’ ce eşti tu? – pufni plutonierul. Portorican?…

– Păi, cu ce s-o…?

– Cu toporul, bărbăteşte! Mergi să omori, nu să cureţi ceapa! Adina! Tu cu ce-ai omorî pe cineva?

Distrată, căci tocmai clătea nişte pahare, barmana răspunse totuşi:

– Cu ce-aş omorî? Nu ştiu, cred că cu toporul…

– Vezi? – reveni plutonierul la mine. Până şi-o femeie are o gândire mai sănătoasă ca a ta…

– Bine, îmi fac rost de-un topor… – zisei, destul de ruşinat. Nici nu ştiu unde se mai găsesc din astea, înainte erau la metalo-chimice…

– Au la Fiodor! Elegante, de import, marca Raskolnikov…

– Nu-l chema aşa şi pe tipul…? – încercai o asociere de idei.

– Nu-l chema pe nimeni, n-auzi că-i marca toporului? – mi-o reteză domnul Onici. Normal, n-o să te duci cu el în mână. Îţi coşi o prinzătoare şi-l pui sub haină. Mai exersezi puţin şi acasă, ca să-l scoţi repede când ajungi singur cu cămătăreasa…

– Dar, cu toporul – mai avui o obiecţie -, nu se face… deranj?

– Lasă, bă! Ce-ţi pasă? Doar nu speli tu… Toată treaba este să nu uiţi pentru ce te-ai dus! Scopul tău este înavuţirea, omorul e doar în subsidiar…

Într-adevăr, mă concentrasem mai mult asupra asasinatului, astfel că observaţia îmi păru pertinentă. Dar, dacă din bunurile altora mă mai înfruptasem, uciderea prezenta aspecte inedite, capabile să timoreze pe-un începător.

– N-ar trebui să-mi iau şi nişte mănuşi de cauciuc? – întrebai.

Domnul plutonier îşi dădu ochii peste cap:

– Omule! Tu te duci s-o lichidezi pe acea libarcă exploatatoare, nu te duci să-i speli vasele! La ce ţi-ar trebui mănuşi?…

– Mă gândeam la amprente… – murmurai.

– Las’ că are cine să se gândească la amprente! Treaba ta nu-i să te gândeşti la ele, ci să laşi cât mai multe amprente şi cât mai la vedere! În plus, calci prin băltoaca de sânge fără fereală, ca să laşi şi urmele încălţămintei…

– Păi, dacă las urme evidente, n-o să ajungă la mine orice anchetator, cât ar fi el de tâmpit?…

– Tocmai asta e, că tu n-ai de-a face cu tâmpiţi, ci cu băieţii de la Criminalistică! Ăştia-s de-o inteligenţă inimaginabilă, nici Kasparov nu s-ar pune cu ei… Dacă s-ar ocupa de caz un tâmpit, fireşte că, ghidându-se după urme, ar ajunge la tine şi te-ar lega. Ăştia, fiind sclipitori, vor raţiona: doar un bou poate lăsa urme atât de evidente, astfel că, în mod evident, cineva a înscenat totul, nu prea abil!…

Tăcurăm o vreme. Năucit de viziunea domnului plutonier, mai cerui un coniac, pentru a-mi ordona gândurile.

– Să presupunem – reveni domnul Onici – că te-ai lua după filme idioate şi te-ai duce cu cagulă, mănuşi, cipici şi alte prostii! Şi? Tot îţi mai cade-un fir de păr, ori îţi vine poftă să scuipi pe jos! Şi te găsesc după ADN… Aşa, dacă-s urme cu toptanul, deja le-ai deturnat din start atenţia şi vor căuta pe individul care ar avea motive să se răzbune pe tine… Ai pe vreunul care-ţi poartă sâmbetele?

– Ar fi ştefan Popescu, că murise una acum vreo cinci ani şi-am făcut să pară că el ar fi autorul… Dar, ăla-i în penitenciar, a primit cincisprezece ani…

– Perfect! Cu atât mai diabolică este înscenarea, dacă a făcut-o în stare de detenţie! Tipul a căcat drapelul, o să-i dea puşcărie pe viaţă!…

Mai închinarăm câteva păhăruţe, după care eu pornii hotărât, promiţând să mă reîntorc bogat şi să dau un rând la toată lumea.

– Să-ţi ajute Dumnezeu! – îmi ură Adina la despărţire.

– Şi-ai omorât-o! – fu curios maiorul Petrescu.

– Nu-mi mai amintesc precis…

Colonelul făcu un gest, în sensul să terminăm cu basmele, şi ne înştiinţă:

– A fost găsit cadavrul lui Horaţiu Vidal!

– Are ochi? – se interesă Bogdan, în vreme ce toţi privirăm către autopsier.

– N-are. Adică, i-au fost scoşi, dar îi avea… O fetiţă tocmai se juca, încercând să-i facă să pocnească cu o cărămidă… A fost dezmembrat, i s-au scos dinţii, are urechile tăiate… Oribil!

Marcat de aceste veşti, de băutură şi de ultima mea poveste, ca şi de istoria ochilor ingeraţi din neatenţie, autopsierul Serghei izbucni:

– Eu l-am ucis! L-am lovit cu un levier, apoi am început să-l tranşez cu bestialitate!…

George gândi fulgerător: „Ăsta vrea să ajungă la Ştirile de la ora cinci!”, intervenind:

– Eu i-am tăiat picioarele şi am tăinuit fapta!…

Spre decepţia generală, colonelul Munteanu le reteză elanul confesiunilor:

– Pe dracu l-aţi omorât! A făcut infarct lângă linia ferată şi l-au găsit nişte copii care locuiesc într-un vagon abandonat. Ăia s-au jucat cu trupul… E o femeie – ca să-i zicem aşa – cu patru bastarzi retardaţi, au dat cu pietre şi după echipajul de poliţie şi strigau măscărale…

– Bieţii copii! – interveni Onici. Păi, să-l trimitem pe Caius să le ducă nişte portocale…

Bogdan păru preocupat de-un alt aspect:

– Ei, Horaţiu, acum vezi cum e să le tragi pe pielea ta! Dacă-mi pasai, puteam să-i egalăm pe ăia din D. Dar, te-ai halit!…

– Ăla era Andrei Ababei… – îl atenţionă Crina.

– Chiar, Ababei era! Mereu îi încurc pe ăştia doi…

– Horaţiu Vidal e tipul la care-am găsit ochii-n frigider… – interveni Oana.

– Ăla-i Horaţiu Velimirovici! – punctă maiorul Petrescu.

– Şi atunci, cine-i Horaţiu Vidal? – se impacientă Bogdan, care nu mai pricepea nimic.

– Un cetăţean – informă colonelul.

Ascultând cele discutate, domnul plutonier-major Onici pregăti punga cu portocale pentru sărmanii defavorizaţi, iar Caius, la fel de beat ca noi, acceptă să le-o ducă. Deşi ne îndoirăm că va găsi locul, comisionarul se descurcă, revenind în aproximativ un ceas.

– Nişte animale! – ne rezumă. Aruncau cu pietre după mine şi mimau copulaţia… Am lăsat portocalele acolo şi-am întins-o…

– Ai făcut o faptă bună! – îl lăudă Onici.

Ne mai lungirăm o vreme, până când furăm înştiinţaţi că cei cinci paria au murit în chinuri indescriptibile, prezentând toţi în jurul gurii spume verzui.

Indicii anatomice – 28

12 comentarii

Foto: Alice Drogoreanu


XXVIII

– Ar mai merge ceva! – opină plutonierul.

Intervenii, susţinând să comandăm mai consistent, dat fiind că pregătesc un basm care să cuprindă cam toate personajele de până acum[1], într-un fel de teatru scurt. Cum aveam de interpretat pe roluri şi efortul era unul sporit, prevăzător, îmi luai bere nefiltrată în recipient de un litru, avertizând ospătarul să fie pe fază, în cazul că trebuie adusă o a doua bere.

Festival

Aşa cum este firesc să se întâmple, cei mai merituoşi dintre bloggeri au fost premiaţi pentru activitatea lor, oferindu-li-se o şedere în renumitul sat Gărâna, cu prilejul Festivalului de Jazz. Şi, tot într-o logică intrinsecă, cei mai merituoşi bloggeri au fost socotiţi aceia care-au avut parte de câte-o poveste dedicată lor. Cine-a avut iniţiativa premierii acestora nu este întru totul clar, însă, ştiut fiind că nu este cazul să-ţi pui întrebări atunci când este de luat şi nu de dat, nici noi nu vom iscodi inutil.

Cazarea s-a făcut într-o cabană, ridicată în ultimii ani de către un director de şcoală cu iniţiativă. Decăzând din funcţie şi nemaiputând popula edificiul cu elevi, a acceptat compromisul de a oferi cabana oricui se nimereşte.

Zece au fost merituoşii condeieri, urmând să-i cunoaştem în ordinea intrării lor în scenă:

Camelia: Dacă ştiam că-i un sat, nici nu mai veneam. Dacă-i premiu, atunci să asigure condiţii!…

Rebecca: În primul rând, tu eşti aici mai mult la grămadă… Că aia a ta nu era poveste, doar se zicea cum te-ai îmbătat de te-ai pomenit în nu ştiu ce gară, unde mai făceai şi fiţe…

Camelia: Ba era poveste, da’ era absconsă!

Mioara: Nu există poveste absconsă! Ori e poveste ca toate poveştile, ori e struţocămilă. Basmul are nişte reguli…

Tomata: Aţi hotărât cum stăm în camere? Eu vreau, oricum, cu Rebe…

Ama: Păi, Rebe a zis că numai cu tine să n-o lăsăm, că-i sătulă de talentele tale!

Rebecca: Şi tu trebuie să-ţi baţi gura? Aia era ceva confidenţial!

Tomata: Stai un pic, că n-am înţeles! Eu fac talente? Eu? Tu eşti aia care s-a săturat? Să le zic la toţi ce-ai făcut la restaurantul spaniol?…

Chinezu: Ar fi bine să ne calmăm, să nu începem şederea noastră aici într-un mod tensionat…

Crina: Tu încă nu te-ai apucat să spargi lemne? Ai poftă de conversaţie?…

Chinezu: Mă duc imediat…

Crina: Nu te duci imediat, te duci chiar acum! Unde pleci?

Chinezu: La lemne… Doar tu ziceai!

Crina: Şi bagajul meu merge singur până sus?…

Chinezu: Dar, încă nici nu v-aţi hotărât care cum staţi…

Crina: Asta nu-i treaba ta!

Adelina: Chiar, ar fi bine să pregătim focul… Îl fac eu!

Toate: Nu! Las’ că-l face Oana…

Adelina: Da’ de ce Oana?

Oana: Pentru că eu şi gătesc… Azi avem…

Mioara: Văd o foame! Aş hali orice, numai să nu fie cu pui…

Oana: Păi, chiar mă gândeam la nişte cartofi cu pui… Iar pe seară, nişte ciupercuţe…

Gabriela: N-am putea, mai bine, să comandăm nişte pizza?

Camelia: De unde să comandăm? Vezi să nu aibă ăştia pizza? În afară de vacile de pe uliţă, n-am băgat de seamă să aibă altceva… Chiar, ce-o să facem toată ziua?

Ama: Eu am adus mai multe cărţi. O să dau la fiecare să citească un volum şi, după ce le terminăm, facem schimb…

Gabriela: Am adus şi eu Cartea de sidef

Ama: Foarte bine, dar nu e nevoie, am eu cărţi suficiente…

Chinezu: Aş vrea eu să citesc Cartea de sidef. Am citit câteva poeme pe blog…

Crina: Tu nu aveai treabă? Parcă era vorba că spargi lemne…

Chinezu: Am spart.

Crina: Şi pe mâine, cine le sparge? Eu?

Chinezu: Sunt deja pe vreo trei zile…

Crina: Atunci, pune mâna şi adu câteva găleţi cu apă!

Rebecca: Nu ne apucăm să facem curat, mai întâi?

Tomata: Dar e destul de curat!…

Rebecca: Într-o cabană, ca şi în oricare incintă, nu există destul de. Ori e curat, ori e porcărie!

Oana: Să fac mai multe ciuperci pe diseară?

Gabriela: Câte crezi că poţi să mănânci…

Mioara: Eu zic să ieşim în sat!

Camelia: Ce să facem în sat?

Mioara: E un birtuţ. Ne facem mangă, şi-o luăm prin pădure…

Tomata: Eu în pădure nu mai merg! Ultima dată, am fost agresată de-un lup.

Rebecca: Şi madama ar fi vrut s-o agreseze Ursul…

Tomata: Tu vorbeşti? Vrei să le zic la toţi cum…?

Ama: Eu zic să ne organizăm odată! Jos, oricum, rămâne Chinezu, ca să poată pregăti cafeaua şi micul dejun pe când coborâm noi. Ce nebuni şi ăştia, să trimită un bărbat cu nouă doamne!

Gabriela: Nu bărbăţia lui ar reprezenta impedimentul, da’ am auzit că sforăie de zici că-i bombardament…

Chinezu: Acum a zis unul că azi de la ora cinci încep concertele…

Crina: Numa’ bine, ai vreme să duci bagajele sus şi să mai cari nişte apă.

Gabriela: Eu nu prea le am cu jazz-ul, că am făcut abuz în studenţie. Mai bine rămân aici să-i scriu povestea lu’ Şahriar, că altfel iar se-apucă de tâmpenii…

Oana: Şi eu am laptopu’ la mine. Am putea discuta pe mess…

Gabriela: Da’ aşa, direct, ce-are dacă discutăm?

Oana: Aşa mă plictisesc… De fapt, eu rămân să gătesc, că nici eu nu prea le am cu jazzul…

Adelina: Să aprind focul?

Toate: Nu! Lasă, că ne descurcăm noi…

Ama: Decidem odată cum stăm pe camere, ori stăm aici până mâine? Că mai am şi cărţile astea de împărţit…

Gabriela: Poţi să tragi la sorţi, mi-e indiferent cu cine stau. Iar cărţile, poate găseşti amatori în sat să le citească…

Ama: Tu câte beri ai băut până acum?

Gabriela: Ce te fute grija?…

Ama: Fetelor, care-a numărat cât a băut asta?

Crina: Că fix de aia am venit taman din Satu-Mare, ca să mă uit la oameni în gură…

Ama: Nu vorbi aşa, că treaba-i serioasă, tu nu şti ce se poate declanşa…

Rebecca: Bine că le ştii tu pe toate!

Tomata: Acum, tu de ce te-amesteci? Chiar aşa te mâncă-n cur tot timpul?

Rebecca: Cu mine vorbeşti aşa? Nu, serios, mie mi-ai spus asta?…

Chinezu: Întreabă unu’ dacă nu vrem să cumpărăm lapte…

Mioara: Da’ ce suntem noi, sugari? Aş bea ceva…

Chinezu: Ce-i zic?

Gabriela: Să-l vândă la mă-sa!

Ama: Hai, pe bune, care ştie câte beri a băut asta?

Gabriela: Tu în afară de berile mele şi de căcaturile tale de cărţi mai ai şi alte preocupări?

Ama: Cum sunt cărţile mele? Dar, ce au, savanto?…

Chinezu: Hai, că stă omul afară! Ce-i spun?

Toate: S-o belească!…

Crina: Dacă-mi amintesc bine, tu parcă aveai de cărat nişte găleţi cu apă, nu te-a însărcinat nimeni cu aprovizionarea!

Rebecca: Eu ies puţin în sat…

Tomata: Unde te duci?…

Rebecca: La dracu’ mă duc! Oriunde, numai să mă scap odată de voi!

Camelia: Iaca, scârţ! Fiţoasa… Du-te învârtindu-te şi să te-ntorci când te-oi chema eu!

Oana: E bine dacă-i mâncarea gata pe la zece?

Gabriela: Nu ne mai fute atâta la icre cu mâncarea ta!

Oana: Chiar, asta câte beri a băut?

Ama: Eu am zis că nu-i în regulă! Dacă vine Chinezu, îl pun să numere cutiile goale…

Mioara: Într-adevăr, e complicată aritmetica asta, muncă de chinez…

AmaRebecca: Tu ce te bagi? S-a-nchis birtu’ deja?… N-ai treabă?…

Adelina: Are cineva o ţigară?

Camelia: Da’ tu nu fumezi!

Adelina: Vreau să mă apuc…

Crina: N-avem! Doar stinse… Mai bine ai ecologiza uliţa, că tocmai s-au căcat două vaci în dreptul cabanei…

Rebecca: Chiar, hai să facem curat!

Oana: Mi-a venit o idee!

Gabriela: Am pus-o! Iarăşi tu cu ideile tale…

Mioara: Ce-mi vâjâie capul! Cred că a fost prea tare muzica aseară…

Tomata: Se zice coniac, nu muzică! Că nu cu muzica aveai tu treabă…

Mioara: Pe bune, acum… simt aşa, în timpane…

Ama: Păi, coniacul va fi fiind orchestra, iar berea îngurgitată peste e dirijorul, care împinge muzicanţii către tâmple….

Mioara: Hai, mă, că n-am băut nu ştiu ce!…

Rebecca: Ce-i drept, se ştie ce şi cât ai băut, aşa că mai bine schimbăm subiectul…

Gabriela: Bună dimineaţa!

Ama: O fi, dacă zici tu…

Gabriela: Acum, ce faceţi mutrele astea? C-a fost mişto ieri…

AmaTomataRebecca: Mdaa!… Să zicem…

Gabriela: Ce-aveţi? Am înjurat pe cineva?…

Ama: Nu chiar pe toţi… Au fost câţiva pe care i-ai ratat. Cu Mircea Florian ai fost chiar amabilă, nu i-ai zis decât chelios ramolit

Gabriela: Şi s-a supărat?

Rebecca: Nuuu, cum să se supere? Te-a cerut şi în căsătorie!

Crina: Neaţa! E gata cafeaua?

Chinezu: Bună dimineaţa! E gata, cum să nu fie?

Crina: Pfffrr! E amară!

Chinezu: Zahărul este aici, pe masă!

Crina: Şi tu când îţi îndulceşti cafeaua ţii zahărul pe masă, ori îl introduci în cafea şi amesteci, ca să se dizolve? Sau aşa mare filozofie ţi se pare asta?…

Chinezu: Pun imediat!

Oana: Bună dimineaţa! Aşa nasol mă simt… Ieri m-a enervat un bou pe mess şi-am băut cam mult…

Ama: N-ai fost singura…

Mioara, Gabriela: Ce vrei să spui?

Ama: Nimic… Acolo, la concert, au fost unii care-au mai băut…

Gabriela: Eu m-am săturat de insinuările tale! N-am venit aici să mă călugăresc!

Tomata: Ooo, nici nu te-a suspectat cineva de astfel de intenţii!

Mioara: Rebecca, vrei să nu mai lustruieşti căcatu’ ăla de furnir, că-mi accentuezi vertijul?…

Rebecca: Da’ cum vrei să las, ca la porci?… Dacă-aţi mai pune şi voi mâna, ar mai arăta şi-aici cumva…

Oana: Eu sunt aici în vacanţă…

Camelia: Da, cu vacile pe uliţă şi cu toată snobimea venită la jazz…

Rebecca: Dacă nu-ţi convine, fă-te mangă şi ia-o la pas! Nimereşti tu vreo gară, în care să porţi convorbiri interesante…

Camelia: Că tu, cu Flavius Amorăriţei al tău, eşti mai brează!…

Crina: Azi facem ceva, sau iarăşi stăm aici şi futem muşte?

Mioara: Am putea, după ce ne dregem, să tragem o tură în pădure…

Gabriela: Chiar, c-aş bea o bere…

Camelia: Măcar de-ar fi numai una!

Ama: E bună ideea cu pădurea! Luăm şi cărţile şi citim în natură…

Gabriela: Am eu un pachet la mine, da’ lipsesc valeţii…

Crina: Nu lipsesc, însă sunt trândavi! Ai adus apă?

Chinezu: Am adus… Două găleţi.

Crina: Şi astea o să ne ajungă, futu-i mama mă-sii, un cincinal! Du-te şi adu apă, să fie!

Camelia: Oare cât o mai ţine pe Ade la post? De fapt, ce-a făcut?…

Ama: Ce să facă? Au găsit-o sub scenă, încercând să aprindă nişte surcele cu o brichetă…

Camelia: Uite-o, că a venit…

Adelina: Ceau, ceau… V-aţi trezit deja? Eu am stat la şpriţ cu caraliii până spre ziuă…

Tomata: Şi ce-au zis?

Adelina: Ce să zică? Îmi suflă!… Am băgat-o pe aia cu prezumţia de nevinovăţie… În plus, nici n-am scăpărat bricheta, aşa că acuzele lor sunt zero! Tu cu ce te joci acolo?

Oana: O păpuşă… Îmi place s-o am cu mine.

Mioara: Şi de ce-o împungi cu ace?

Oana: Aşa… Stau mai bine hainele pe ea. Dacă fixezi rochia în zona inimii şi a stomacului, stă mai elegant…

Rebecca: Are şi-un nume?

Oana: Da, îi zice Ama. Când era nouă zicea mama, însă nu foarte clar, şi se-nţelegea Ama. Acum, nu mai vorbeşte, că avea mecanismul în zona rinichilor, şi i-am fixat cu ace o pereche de tanga…

Chinezu: Eu m-am săturat! Ce premiu mai e şi ăsta, să vă rabd toate fiţele? Eu am fost consilier pe lângă oameni importanţi, numele meu reprezintă un brand! Şi-am ajuns să fiu cârpa voastră de şters pe jos? Sunteţi o adunătură de scorpii infatuate! Îi deplâng pe bărbaţii care-ar avea de-a face cu voi! În afară de ifose şi alcool, nu-i nimic în capul vostru! Mi-e scârbă!…

Crina: Dac-ai terminat, du-te şi mai sparge nişte lemne, să-ţi mai taie greaţa! Ce-are ăsta, e dus?

Rebecca: Cui îi pasă?…

Ama: Ceva, totuşi, zicea el… Când ne apucăm să citim?

Gabriela: Tu chiar nu pricepi că n-are nimeni chef de cărţile tale? Dacă chiar ar fi să citim, cine s-ar mai apropia de volumele alea, cu foile varză?…

Ama: Ce varză, care varză?… Cine-a turnat bere pe cărţile mele?! Cine?!

Tomata: Hoo, nu urla aşa!… Eşti nebună?

Ama: Cine mi-a stricat cărţile?

Gabriela: De ce te uiţi la mine? Eu am fost la concert…

Ama: Asta e bere! Numai tu ai băut bere!

Crina: Să văd… Da, ar putea să fie bere…

Adelina: Poate, dacă le presăm cu ceva şi le punem pe sobă, la căldură, se îndreaptă filele… Fac eu focul…

Toate: Nu faci nimic!

Ama: Ce fac acum? Nici măcar nu erau exemplarele mele, le aveam de la Schimb de Cărţi… Acum, cum o să le dau înapoi? Să mă fut în ea, viaţă!

Rebecca: Aici te susţin!

Oana: Dă-le dracului de cărţi! Se găsesc toate în librărie, n-au decât să-şi cumpere…

Tomata: La mine pe blog…

Rebecca: La tine pe ce? Ăla-i chiar blog, sau zici doar aşa, la mişto?

Tomata: Poţi să ştii că-i blog! Am authority 160, în vreme ce rahatul tău e abia la 38. Ăsta-i criteriul de valoare pentru bloguri.

Rebecca: Ete, pârţ! Criteriul e valoarea intrinsecă, nu la şmecherie, cu linkuri, cu reciprocităţi…

Tomata: Fă-ţi tu reciprocităţi, dacă ai cu cine! Nu vezi că te evită toţi, că te ştiu matracucă?…

Rebecca: Cum mi-ai zis? Repetă, dacă ai curaj!

Ama: Lăsaţi-le-n futere de bloguri, că fix de ele mi se rupe mie acum! Mi-ai distrus cărţile!

Gabriela: Ce tot insişti pe ideea asta? Ţi-am zis frumos că am fost la concert, iar după aia am scris povestea pentru Şahriar… Ce treabă aveam eu cu căcatele tale de cărţi?

Crina: Cum arată acum, chiar că zici că s-a şters careva cu ele… Eu le fac o poză şi le pun pe blog la mine, ca ilustraţie la ceva cu dezinteresul generaţiilor noi faţă de Cultură.

Mioara: Voi mai staţi? Că eu ies puţin prin sat…

Camelia: Birtul e pe uliţă-n jos, pe partea dreaptă, în caz că ai uitat de ieri…

Oana: Ies şi eu, să strâng nişte ierburi…

Gabriela: Ce ierburi? De fapt, nu mă mai interesează nimic. Cred că azi nici nu scriu. Dacă-l apucă pandaliile pe Şahriar, treaba lui… Să dea şi lovitură de stat, din partea mea!

Tomata: Tu chiar crezi că nu mai poate el de blogul tău?… Intră la admin şi-o să vezi că nici nu te bagă-n seamă…

Rebecca: Nu, că te-o citi pe tine, cu recenzia la Dama cu camelii… Du-te, bă, şi te plimbă!…

Tomata: Nu, că eu te sparg!

Camelia: Terminaţi odată, n-am venit aici să ne omorâm!…

Oana: Chiar! Mi-a venit o idee…

Gabriela: Fă-o! Eu nu mă mai amestec.

Chinezu: Ohhh!

Ama: Ăsta moare aici! Faceţi ceva!

Crina: Ce-ai vrea să facem? Ce-s eu, popă? Da, ai dreptate, s-ar putea să moară, că-i vânăt tot… Era bine dacă spărgea ieri mai multe lemne…

Adelina: Dar, de la ce i-o fi venit?

Rebecca: De la ce? Aseară a băgat în el două porţii de ciuperci şi-a tras-o cu palincă! Mă mir că a mai apucat dimineaţa…

Gabriela: Am sunat eu la Salvare…

Ama: Şi ce-a zis?

Gabriela: Nimic, ce să zică? E ocupat! Mai încerc… De fapt, aţi putea suna voi, că eu am cartelă…

Camelia: Vezi, să nu vină Salvarea în cătunul ăsta! Ăştia n-au nici dispensar… Le umblă vacile pe uliţă…

Tomata: Da’ mai termină odată cu vacile tale! Unde-ai vrea să umble, pe case? Că tu te-i fi născut numa’ cu caviar? Deja mi-au ajuns mutrele tale până peste cap!

Camelia: Chiar, dacă răspunde la Salvare, ziceţi-i s-o ia şi pe asta, că nu-i întreagă la cap!

Tomata: Dacă nu-ţi ţii gura, cred că o să ai tu nevoie de Salvare!

Chinezu: Arusha! Oohh!…

Adelina: Ce zice?

Gabriela: Arusha…

Adelina: Ce-i asta?

Gabriela: Un oraş în Tanzania.

Adelina: Poate că-i este frig… Să fac focul.

Toate: Nu faci nimic! Stai unde eşti!

Ama: Acum, stăm şi ne uităm la el? Să facem ceva!

Oana: Eu aş putea să-i scriu un epitaf, pe blog, da’ nu prea le am cu rimele…

Mioara: Să-i facă cineva respiraţie gură la gură!

Gabriela: Eu nu pot, că am Helicobacter pylori

Adelina: Mie mi-e scârbă!

Ama: Că nouă cum crezi că ne e?…

Crina: Aş încerca eu, dar mă tem că se transformă…

Oana: Ha, ha! Ca porcu’! E tare! Fetelor, auziţi: Eram cu un grup în Bucegi şi tot aşa, pică unu’ dintre noi, Ciprian, şi-ncepe să facă spume ca ăsta… Noi aveam programat un joc de Monopoly la cabană, aşa că l-am lăsat acolo şi-am trimis după el Salvamontu’, dar ne-am amintit de tip destul de târziu. Când l-au găsit, deja făcuse ţurţuri, că i-a îngheţat spuma-n nări…

Rebecca: Şi-a scăpat?

Oana: Draci! Sapa şi lopata… Autopsierii ziceau că tot de la ciuperci i s-a tras…

Mioara: Da’ Chinezu a tras şi palincă pe lângă… Ştiam că, dacă bei zdravăn, otrava nu are efect…

Ama: E clar, tu n-o să mori otrăvită…

Oana: Nu-i vorba de asta, oricum, ciupercile mele erau foarte bune, doar am mâncat şi eu şi n-am nimic…

Gabriela: Chiar ai mâncat, sau doar ai simulat? Că am găsit pe cărţile Amei resturi de ciuperci… Oricum, deja nu mai erau bune de nimic…

Crina: În Maramureş, dacă se otrăveşte vreunul, merg oamenii la vrăjitoare să le dea lapte de căprioară. Aia nu ştiu ce bolboroseşte, şi laptele curge pe o funie. În vremea asta, în pădure, căprioarele se învârt în cerc…

Tomata: Ţi se-nvârt ţie căluşei în cap! Du-te, băi, că astea-s superstiţii! Eu cred în Ştiinţă!

Rebecca: Mda, că la Fizică erai tot timpul pe toamnă… Ai aprofundat-o!

Chinezu: Aauuu!…

Gabriela: Da’ urât mai face! Ăsta, dacă doarme, sforăie, dacă mănâncă, începe să ţipe… A mai sunat cineva după Salvarea aia?

Ama: Păi, n-ai zis că suni tu?

Gabriela: Am zis că am cartelă, şi mai am minute puţine…

Oana: Să-ncercăm să dăm un bip, poate ne sună ei…

Toate: Ha, ha, ha! Ha, ha, ha! Eşti demenţială!

Camelia: Nu mai poot! Mă piş pe mine de râs!…

Rebecca: Măcar, cu râsul ai o scuză…

Ama: Du-te, că nici tu nu eşti normală! Dacă nu mor de ciuperci, cred c-o să mor de râs!…

Oana: E bine şi-aşa…

Chinezu: Ohhh!…

Gabriela: Rage ăsta de zici că are orgasm…

Toate: Ha, ha, ha! Ha, ha, ha! Căcarea Troiei!

Tomata: Nu mai poot! Nu mai poot!

Gabriela: Acum nu mai poţi, când e ăsta în extaz?…

Tomata: Du-teee… că-mi plesneşte operaţia! Ha, ha, ha!

Oana: Îl ştiţi pe ăla? Iubitule, mănânci de bunăvoie, sau te omor eu?…

Adelina: Cu vătraiul… Haaa! Mă sufoc…

Crina: Dacă ai noroc, te ia Salvarea şi pe tine…

Mioara: Pe-aici nu vine Salvamontu’?…

Ama: Doar după ce faci ţurţuri, ca Ciprian ăla…

Toate: Haaa, ha, ha, ha!

Crina: Bă, sunteţi de delirium tremens!…

Mioara: Hai, acum, serios vorbind… Care-i face-un necrolog ca lumea la ăsta?

Gabriela: Eu nu mă pricep să scriu pe tema asta… Bine, aş putea încerca un poem, dar ar ieşi prea încifrat, n-ar mai pricepe nimeni că-i vorba despre Chinez…

Ama: Eu nu le prea am cu poezia, dar m-am mai întrebat: De ce n-ar putea toţi să scrie clar, cum făcea Coşbuc? Că bagă la metafore şi întortocheli de nu mai pricep nici ei ce-au vrut să zică…

Crina: Bă, sunteţi de groază! Ăsta-i în agonie, şi voi faceţi teorie literară… Hai, mai bine, să bem o cafă!

Toate: Chiar!

Mioara: Mie mi s-a uscat gâtul de când îl priveghez pe Chinez…

Ama: Bun, ţi s-o fi uscat… Noi vorbeam despre cafea.

Mioara: Da, cafea, normal. Bine, eu îmi pun şi-un pic de rom…

Ama: Nu ştiu ce am, mă cam doare stomacul, parcă m-ar împunge ceva…

Oana: Ei, empatie! Te-a impresionat Chinezu’… Las’ că-ţi trece!

Tomata: Dacă nu, tot suntem chitite pe necroloage…

Crina: Fetelor, vouă nu vă miroase-a fum?

CameliaTomata, Ama, Rebecca: Parcă…

Gabriela: Arde! E incendiu! Laptopu’ meu!…

Toate: Foc! Arde! Fugiţi!…

Mioara: Pe Chinez l-a scos careva?

Oana: O fi ieşit el… De la căldură, îţi revii…

Gabriela: Bine că mi-am luat laptopul!

Oana: Şi eu…

Ama: Mie mi-au rămas cărţile înăuntru…

Crina: Oricum, nu mai erau bune de nimic!

Adelina: Păcat! Era făinuţă cabana…

Rebecca: Acum, ce să-i faci? N-ai ce-i face!…

– Şi cum ai scăpat? – îl întrebă George pe Chinez, observând că s-a încheiat povestea.

– Ei, literatură! Nici n-am fost acolo…

– Cum n-ai fost? Adică, ce? Povestirile sunt la vrăjeală? Ar trebui să se povestească numai cele care sunt!

– Păi, ar putea să fie… – interveni Darius.

Discuţia despre rostul artei continuă, timp în care observai că George şi Caius trecuseră pe băuturi de calitate fără ca cineva să bage de seamă. „E clar, suntem cu toţii mangă!” – îmi zisei.


[1] Lipsesc Adina Huţanu şi Bogdan Hrib, basmele ce-i aveau eroi fiind născocite ad-hoc.

Indicii anatomice – 25

33 comentarii

Desen de Gabriel Pacheco

XXV

Poate şi din pricina băuturilor consumate, următorul basm stârni cele mai multe obiecţii:

– De ce să spui povestea cu Tomata? Aia nu ne are pe niciunu-n blogroll!

– Ei, asta e… – făcui. Oamenii nu-s perfecţi. Alta nu-mi vine acum…

Cum tocmai sosiră platourile cu sushi, fructe de mare şi tot felul de alge, însoţite de vin alb şi sec, toţi se arătară dornici să asculte basmul, animozităţile pierind:

Scufiţa Roşie

După obiceiul fetelor care poartă scufiţă, Tomata cu scufiţă[1] porni, într-o amiază de vară, prin pădure, ducând pe braţ coşuleţul necesar oricărei tinere purtătoare de scufiţă care se respectă. Pădurea, ca orice pădure… Presupun că nimeni nu şi-ar dori aici o descriere plictisitoare (măcar că aş putea, prin procedeul copy/paste, să bag din Sadoveanu un pasaj gata scris), când toată lumea aşteaptă dialogurile.

Mergând astfel Tomata prin pădurea deasă, fiind lipsită de importanţă conjunctura în care a ajuns acolo, se întâlni, conform unei logici intrinseci, cu Lupul. Acesta avea o mină obosită, dar, apariţia unui chip nou păru să-l binedispună într-o oarecare măsură… Nu ne vom mira, aşadar, dacă el fu acela care deschise conversaţia, vădind o relativă bună-creştere:

– Bun venit, Scufiţă roşie!

Adevărul este acela că scufiţa Tomatei nu era roşie, ba chiar şi ea roşeşte arareori, însă numele său, deşi nerostit, ca şi prezenţa scufiţei, indiferent de coloratura sa, induseră la modul subliminal în mintea Lupului curioase asocieri de idei.

– Nu-s Scufiţa roşie, sunt Tomata cu scufiţă!… – răspunse Tomata, nu tocmai amabil.

– Mi-am permis să vă numesc astfel – socoti Lupul a fi nimerit să-i câştige interlocutoarei bunăvoinţa – inspirat de lumina difuză a acestei după-amieze de basm…

– E fenomenul de refracţie a luminii, datorat frunzişului, des în acest anotimp… – aduse Tomata unele precizări de ordin ştiinţific, atrasă foarte puţin de lumea basmului.

Codindu-se oarecum, Lupul înţelese că tentativele sale de a poetiza discuţia au sorţi de izbândă minimali. Mută dialogul, în consecinţă, pe un tărâm mai concret:

– Vă duceţi la bunicuţa dumneavostră?

Tomata făcu în mod reflex o cută deasupra nasului:

– Ce dracu’ să caute bunică-mea în pădure?

Lupul, tot mai încolţit, riscă totuşi:

– V-am văzut cu coşuleţul şi mă gândeam că… Aveţi merinde-n coşuleţ, nu-i aşa?…

– Normal, ceva haleală! – răspunse tânăra, menţinând un timbru metalic.

– Îmi daţi şi mie o muşcă’?…

– Auzi! Du-te, bă, să speli parbrize!… Vrei să rabd eu de foame pentru toate lighioanele?…

Categoric, nimic nu avea să se lege din toate aceste tatonări! În pragul disperării, Lupul îşi încercă ultima şansă:

– V-aş invita să bem câte-o vodka… La Birtuţul din pădure… Nu-i departe…

Brusc, Tomata se însenină, însă nu într-un mod exagerat:

– E cu suc de roşii?

– Nu, nu cred! – replică Lupul, posomorât. Pe aici vin mai mult pălmaşi, nu ţin ăştia nu ştiu ce rafinamente…

– Şi-ai vrea să mă vezi pe mine în birt de pălmaşi? – se răsti Tomata, adăugând şi-o vorbă care nu se auzi foarte clar, după care-şi văzu de drum.

– Nu vrei să-ţi spun un banc? – aproape urlă Lupul, dar rezulta din ton că era pe punctul de-a-şi accepta înfrângerea.

– Nu, că oricum nu mă prind… – sosi răspunsul.

Lupul rămase singur şi-şi căină soarta:

– Bine, o să halesc iarăşi vreun hodorog de iepure! Futu-i…

– Te-am auzit! – răsună glasul Tomatei din inima codrului.

Evident, pentru Lup a fost o zi proastă. Mai aşteptă o vreme şi, convins că nu-l mai poate auzi nimeni, rosti, asemenea oricăruia dintre noi aflat în posturi similare, unul dintre poemele sale preferate (măcar că nu era tocmai de sezon, ci hibernal):

Eu, lupul de stepă, umblu întruna,

Lumea zace sub neaua uşoară,

Din mesteacăn se-nalţă corbii şi luna,

Dar nicăieri vreun iepure, ori căprioară!

De căprioare sunt îndrăgostit!

Măcar una de mi-ar apare!

S-o prind cu dinţii, s-o iau în gheare, –

Nimic nu-i pe lume mai de dorit.

Din toată inima aş iubi-o nebun,

I-aş muşca pulpele gingaşe cu frenezie,

I-aş sorbi sângele de-un roşu-brun,

Ca să pot urla apoi singur în noaptea târzie.

Dar, chiar şi-un iepure m-ar mulţumi,

Noaptea carnea lui caldă dulce-amiroase –

Ori poate că mi-e dat a mă despărţi

De singurele lucruri, din viaţă, frumoase?

Acum părul cozii mi-e nins,

Şi nu prea mai văd limpede-n zare;

De ani de zile scumpa mea soaţă s-a stins,

Iar eu umblu şi vânez căprioare,

Umblu şi visez neîncetat,

Ascult vântul de iarnă cum suflă turbat;

Mi-aş astâmpăra cu zăpadă aprinsul răsuflet,

Mi-aş vinde diavolului bietul meu suflet[2].

– Frumoasă poezie! – observă o doamnă din public. Şi eu scriu versuri. Doriţi să vă recit?

– Nu! – răspunserăm toţi, la unison.

Tot acum, se petrecu un mic incident. Caius îi strecură domnului Onici un bileţel găsit la closet. Plutonierul îl lectură discret: Eu l-am ucis pe Horaţiu Vidal. Stelian Munteanu. După un timp, întrebă cu aer absent:

– Nu este vreun scriitor Stelian Munteanu?

Romanciera Oana pufni a râde, apoi preciză:

– Stelian Munteanu este principalul personaj din romanele lui Bogdan şi, în plus, pseudonimul lui. Este un fel de alter ego

– Aha… Interesant! Un fel de schizofrenie… Adică, pot fi Bogdan Hrib, dar pot fi şi Stelian Munteanu, după cum victima poate fi Andrei Ababei, dar ar putea să fie şi Horaţiu Vidal…

– Adică, cum?… – întrebă scriitorul, pălind.

– Ei, făceam şi eu un exerciţiu literar! Poate, cândva, mă voi apuca de scris…


[1] Tomata cu Scufiţă, pseudonimul bloggeriţei timişorene Andreea Elena Ursu.

[2] Hermann Hesse, Lup de stepă, traducere de Ştefan Augustin Doinaş.

Indicii anatomice – 23

28 comentarii

Desen de Gabriel Pacheco

XXIII

În pofida momentului tensionat, comandarăm încă un rând de băuturi serioase, plictisindu-ne să experiem bere după bere. Totodată, revenirăm la poveşti, deşi Crina avu, din motive neclare, unele obiecţii faţă de basmul ales, astfel că ieşi puţin până-n stradă. Dând din umeri, mă apucai să spun următoarea istorie:


– Băi, dar să nu crezi că primeşti şi tu bere! – preciză domnul plutonier-major Onici. Şi fii atent, curăţaţi doar de căcat, nu vă apucaţi să vă futeţi acolo!…

Indicii anatomice – 14

14 comentarii

Foto: Alex Mazilu

XIV

Cum era de presupus că va mai dura până clătitele să apese pe ochi, împingându-i afară, Crina propuse să spunem şi câteva poveşti despre Oana, ea fiind, în fapt, sărbătorita acelor zile. Având chef de vorbă, domnul plutonier ceru voie să spună el o istorie, pe care-o învăţase tot auzind-o la Papa-Caffe. Aducându-mi-se tocmai atunci antricotul de cerb, socotii că o pauză ar fi binevenită, astfel că nu avui nimic împotrivă ca povestea să fie rostită de conviv. Domnul Onici îşi drese glasul, aprinse o ţigară, se asigură că are pocalul plin la îndemână şi începu:

Zborul

În decembrie 1989, Oana îşi începu vacanţa de iarnă mustind de iniţiative frumoase. Numită de curând şefa detaşamentului de pionieri din clasa a III-a B, propuse ca, la reluarea cursurilor, să se organizeze un concurs din cunoştinţele dobândite în urma lecturilor particulare indicate de către doamna învăţătoare. Propunerea fiind acceptată cu relativ entuziasm, micuţa pionieră se şi visa câştigătoare, dat fiind că ceilalţi copii din clasă nu se prea omorau cu cititul, singură Ramona întrecând-o la scrisul caligrafic, dar săvârşind mult mai multe greşeli.

„O să-mi fac program de lectură şi-o să-mi notez ideile principale într-un caiet!” – îşi mai alcătui Oana strategia, pregătindu-se de-o binemeritată odihnă activă.

Urmară trei săptămâni de lecturi asidue, cu scurte pauze pentru sărbătorirea Crăciunului şi a Anului Nou. Însă, nici chiar în acele zile nu neglijă lecturile cu totul, astfel încât prima zi a trimestrului al II-lea o găsi cu toate cărţile terminate. Îmbrăcată festiv, Oana se îndrepta către şcoală, sfiorată (neologism!) lăuntric de gândul iminentei victorii. Ajunsă în sala de clasă, îşi salută colegii zâmbind, după care-şi puse paltonul în cuier.

Destul de gălăgioşi până atunci, colegii amuţiră. Oana purta pantofiori negri, ciorapi trei-sferturi albi, fustă plisată bleumarin, cămaşă albă cu epoleţi, pe care se evidenţiau cele două trese – galbenă şi albastră -, şi cravata roşie cu tricolor. După momentele de stupoare, colegii izbucniră într-un râs nestăvilit, doar pe măsură ce mai intra vreunul nou  Raul reuşind să-l atenţioneze:

– Oana a venit îmbrăcată-n pionier!…

Acela, fireşte, se alătura curând veseliei generale.

Într-un târziu, apăru şi doamna învăţătoare. Măcar că-şi stăpânea greu zâmbetul, reuşi oarecum să-i domolească pe copii, după care începu să vorbească despre transformările majore prin care trece Ţara, de vreme ce, prin luptă eroică, poporul şi-a dobândit dreptul de a trăi într-o societate liberă, înlăturându-l pe odiosul tiran…

„Până acum, îl pupaţi toţi în cur!” – îşi zise şefa detaşamentului de pionieri cu obidă.

Elevii începură să povestească despre zilele fierbinţi ale Revoluţiei, zile mulcome doar pentru Oana, care se înfierbântase exclusiv cu frumuseţea scrierilor lecturate, nefiind la curent cu mersul evenimentelor.

– Frate-meu a arestat şaptesprezece securişti! – se lăuda Marcel.

„Şaptisprezece!” – îl corectă Oana în gând.

– Peste tata a trecut tancul! – plusă Viorica. Da’ a făcut el nu ştiu ce şi-a sărit tancu-n aer…

– La mine era venit un unchi – intră în joc şi Marius – şi l-a prins pe-un miliţian şi l-a băgat cu capul în chiuvetă…

„Ghiuvetă!” – făcu Oana din nou corectura.

În vreme ce colegii continuară să se laude, născocind isprăvi prea puţin probabile şi defel credibile, şefa detaşamentului de pionieri medita cu tristeţe: „Dacă-i întrebai în trimestrul trecut, toţi ziceau că vor să se facă, atunci când vor fi mari, miliţieni sau securişti! Şi acum… Oare chiar aşa gunoaie suntem?”.

Pe la a treia oră de curs, când spiritele se mai potoliră, Oana ridică două degete şi îndrăzni:

– Astăzi trebuia să facem concurs din lecturile pentru vacanţă…

– Păi, aia era o acţiune pionierească… – răspunse doamna învăţătoare uluită.

– Da – confirmă eleva cea studioasă, scăpându-i legătura.

– Oana dragă, acum nu mai există pionieri! Acum suntem liberi!…

– Liberi să ce?…

– Să facem ce vrem noi!

– Şi concursul? – insistă fosta – deja intuise acest detaliu! – şefă a detaşamentului de pionieri.

– S-a anulat, normal! – clarifică problema doamna învăţătoare.

– Şi eu acum ce sunt? – încercă micuţa să-şi clarifice statutul.

– Acum eşti obraznică, dacă nu te potoleşti!

În săptămânile următoare, Oana se adaptă întrucâtva noilor realităţi, propunând să se întemeieze Organizaţia Micilor Democraţi (OMD), însă corpul profesoral fu rezervat, neexistând niciun fel de directivă în acest sens de la vreun for central.

Cu sufletul tot mai cătrănit, Oana îşi făgădui:

„Dacă vreodată se vor organiza alegeri pe 20 mai, de ziua mea, nu doar că n-o să merg la vot, dar nu-mi voi ţine nici ziua!”. Oricum, fetiţa-şi dădu seama că aceasta ar fi o palidă răzbunare faţă de toate distincţiile care i-au fost răpite într-un context nefericit, măcar că ea fusese aleasă în fruntea pionierilor pentru propriile-i merite şi însuşiri pozitive, fără vreo legătură cu vremelnica orânduire politică.

Cursurile reveniră destul de anevoie pe făgaşul firesc, fiind bulversate de ştiri contradictorii, capabile să deturneze până şi aplombul doamnei învăţătoare. Astfel, mai mult se vorbea despre teroriştii care-şi făcuseră obiceiul să tragă din toate poziţiile ori, mai în primăvară, despre cum au luat bătaie Corneliu Coposu şi Doina Cornea, în aceeaşi zi, în Oneşti, Sighetu Marmaţiei, Oradea şi Caracal.

„Sunt rezistenţi! – gândi micuţa Oana. Au totuşi, o vârstă, da’ fac încă faţă la cinci cafteli pe zi! Mie dacă mi-ar da dolari, cum se spune că încearcă pretutindeni să ofere, i-aş lua şi mi-aş cumpăra toate jucăriile de la shop…”.

Prin aprilie, lecţiile începură să se desfăşoare cât de cât după programă, spre bucuria Oanei care, deşi nu mai era decât şefa clasei, rămăsese la fel de conştiincioasă. Totuşi, chiar dacă din copilărie încercase să gândească pozitiv, amintirea primei zile din trimestrul al II-lea, când Raul incita clasa la ilaritate, o urmărea, un sentiment înrudit cu ranchiuna scormonindu-i inima cât un pui de vrabie. „Las’ că ţi-o coc eu!” – îşi făgădui, aşteptând momentul propice să-l înfunde pe Raul.

Observând, în timpul unei interesante ore de Istorie, cum Raul levitează, Oana, în mod cu totul neobişnuit pentru ea, o întrerupse pe doamna învăţătoare din disertaţie:

– Doamna învăţătoare, uitaţi! Raul levitează, în loc să fie atent la oră!…

Cum fapta colegului era evidentă, doamna învăţătoare îl admonestă:

– Raul! Ce-i cu tine? De la o vreme, mereu faci probleme!…

– Dar, eram atent!… – încercă micuţul turbulent să se disculpe.

– N-ai cum să fii atent dacă levitezi! Uite, caietul ţi-a rămas pe bancă… Cum îţi iei notiţe?

– El nu-şi ia niciodată notiţe, doar mâzgăleşte! – plusă şi Alina, nu tocmai în spiritul Adevărului.

– Noi venim la şcoală să învăţăm, nu să ne uităm la Raul cum levitează! – încercă şi corijentul Flavius să câştige bunăvoinţa cadrului didactic.

– Eşti mulţumit acum, că ai transformat ora de curs într-un bâlci? – reluă ideea doamna învăţătoare.

Băiatul se alese şi cu o însemnare în carnetul de elev, la rubrica Observaţii: Raul levitează în timpul orei!

– Fără semnătura părinţilor nu mai ai ce căuta la şcoală! – decise doamna, Raul urmând acum să o încaseze şi acasă. E posibil, într-o democraţie tânără, să levitezi? Ăsta-i obscurantism! De fapt, nici nu există levitaţie, totu-i autosugestie…

– Domnul de Religie a zis că numai demonizaţii levitează… – interveni Ciprian, atribuind autorităţii profesorale frânturi desprinse dintr-un film horror, pe care, dată fiind vârsta, n-ar fi trebuit să-l urmărească.

Dacă Raul avu destule de tras după acest incident, fu rândul lui să-i poarte ranchiună Oanei, astfel că, la o oră de Geografie, interveni intempestiv:

– Doamna învăţătoare, uitaţi-vă ce desenează Oana în caiet, face altceva decât aţi zis dumneavoastră!…

Într-adevăr, verificarea scoase la iveală o hartă fantezistă, fără nicio legătură cu Munţii Dobrogei.

– Unde ai pomenit tu, în Dobrogea, Regatul Slovanaur ori Deşertul Mnemes? Ce-i cu prostiile astea? Eu te ştiam fată serioasă, credeam că vei deveni ingineră! Ce-ţi umblă prin cap? Vrei să ajungi scriitoare, să râdă oamenii de tine pe stradă?

– Nu… – răspunse Oana, stăpânindu-şi cu greu lacrimile.

Alegându-se în carnet cu observaţia Oana desenează în timpul orei hărţi care nu există!, şefa clasei decise să nu-l mai invite pe Raul la ziua ei, care se apropia vertiginos. „De fapt, sunt şi alegeri… Oricum nu pot vota, însă nici n-ar trebui să-mi ţin ziua. Mai bine, mă apuc de scris…”

Cam de pe atunci, ca atrasă de un fruct interzis, Oana începu să alcătuiască primele caiete de proză, concretizate peste ani în volume celebre, precum Şarama ori Războiul Reginelor. Oamenii, ce-i drept, mai râd pe seama sa, aşa cum prevăzuse doamna învăţătoare, însă o fac pe înfundate, astfel că ironia lor trece neobservată.

Raul, în schimb, n-a mai levitat niciodată, eşuând ca profesor de Chimie într-o şcoală de cartier.

Deşi povestea fu savurată la unison, auditoriul sporind considerabil, Al2lea fu nedumerit:

– Chiar nu ai ştiut nimic de Revoluţie?

– Ei! – făcu Oana. Aşa a născocit Vania, ca să iasă basmul…

– Da’ Raul chiar a levitat? – dori şi George să afle.

– Aia, da, a levitat! – spuse romanciera ferm.

Indicii anatomice – 13

25 comentarii

XIII

Alternând vinul cu coniacul, domnului plutonier-major Onici îi veni poftă să-şi reamintească de ziua în care-l întâlnise prima dată pe Caius. Socotind că-i mai prudent astfel, îl trimise în prealabil pe erou după ţigări:

– Ne aduci nouă opt pachete de ţigări de foi şi-ţi iei şi ţie un Monte Carlo light… – îl instrui, spunându-i să mai întrebe pe stradă unde-ar fi o prăvălie potrivită.

Rămaşi singuri, puturăm aborda istoria:

– Spune-o tot tu, ca să nu trebuiască să narez la persoana întâi… – mi se adresă plutonierul.

Auditoriul părând interesat, ba, în plus, trăgându-se mai către noi şi clienţi de la alte mese, începui:

Zi senină

Primăvara-şi are-un parfum al său şi-o prospeţime pe care-ar fi din cale-afară de greu să nu le remarci. De aceea, nu afirmăm aici vreo noutate. Îndeosebi în dimineţile însorite, când adierea rece pogoară, până la noi, miresme ca dintr-un alt tărâm, aproape orice suflet se umple de bucurie şi se lasă pradă reveriei. Desigur, ca pentru a întări regula, există şi excepţii.

Într-o dimineaţă strălucitoare de mai, Caius găsi în bucătărie, din partea Marietei, femeia cu care convieţuia de-un timp, însemnarea lapidară: Am plecat, papagal vopsit! „Măcar, nu mi-a vorbit urât…” – îşi zise Caius, amintindu-şi de Roxana, care-l făcuse ticălos pervers şi labă tristă. Într-o stare incertă, bărbatul (ca să-l numim într-un fel) porni către rutina zilnică, întrerupt fiind vremelnic de alunecarea pe coaja de banană pe care, ca o ultimă atenţie, Marieta i-o strecură sub preşul de dinaintea uşii. „Important este ca, de câte ori cazi, să ai tăria de a te ridica” – filosofă nefericitul, fiindu-i, însă, destul de anevoios să-şi redobândească poziţia bipedă.

Ajuns în stradă, Caius ignoră soarele curat de dimineaţă, atenţia fiindu-i absorbită de locul gol din faţa blocului, loc în care ar fi trebuit să-şi zărească autoturismul. „Mi-a luat şi maşina!” – îi fulgeră prin minte, după care, cum ar fi procedat oricine dintre noi într-o situaţie similară, porni să caute un taximetru, pentru a ajunge în timp util la serviciu. Din fericire, un mesaj primit pe telefonul mobil îl înştiinţă că nu este nevoie să se grăbească, deoarece tocmai fusese disponibilizat.

„Adică, sunt disponibil… Disponibil pentru ce?” – mai murmură Caius în sine, înainte ca mintea să i se golească de orice frântură de gând şi să apuce a orbecăi năuc spre nicăieri. Dar, cum există o logică a complementarităţii în toate, Caius fu smuls din vidul în care se cufundase de conţinutul unei găleţi cu lături care, azvârlită de la o fereastră oarecare de către un cetăţean rămas anonim, nimeri tocmai peste încercatul nostru erou.

Întâmplarea potrivi ca tocmai atunci să se afle-n proximitate domnul plutonier-major Onici care, observând cum zoaiele curg, pe asfaltul proaspăt măturat, de pe respectivul cetăţean, îl invită pe acesta la Secţie, sub acuzaţia de distrugere cu intenţie a mediului înconjurător.

Predându-l pe turbulent domnului maior Biriboacă, după o sumară informare asupra cazului, acela rosti, alăturând asprimii un profund dezgust:

– Uită-te în ce hal arăţi! Pe unde te-ai tăvălit, băi, derbedeule? – Apoi, schimbând tonul, se adresă colegilor: Pe ăsta, ţi-e scârbă şi să-l baţi…

Totuşi, domnul maior îşi birui repulsia şi, cu profesionalism, îi aplică o corecţie elementului poluant, după care-l trimise în curtea instituţiei, însoţit de doi gradaţi, ca să bată covoarele, operându-se curăţenia de primăvară. Supraveghetorii, destinşi, făcură şi puţină conversaţie cu penitentul:

– Şi de ce te-a lăsat aia? O băteai, sau s-a plictisit de tine?…

– Nu ştiu… – murmură Caius, mânuind cu abilitate bătătorul şi stârnind, ritmic, norişori de praf.

Încheindu-se procesul-verbal de contravenţie, Caius urmând să achite o amendă usturătoare, acesta fu liberat.

Revenit, către seară, în apartamentul său, Caius se trânti pe canapea şi, ignorând apa care se scurgea pe perete de la etajul superior, rosti cu un rictus plictisit:

– O zi ca oricare alta!…

Între timp, oamenii ieşiră în oraş, îmbătaţi de mireasma nopţii.

Abia ne mai oprirăm din râs când, revenind cu ţigările, Caius dezlănţui o nouă criză generală.

– Pe care-aţi zis-o? – se interesă.

– Una cu piticul Our[1]… – improviză Onici.

Autopsierul ceru blinii, făcând apoi concesia să se mulţumească cu un munte de clătite cu umpluturi diverse.

– Pentru purgaţie… – ne explică. Mai adu-ne şi-un rând de vin! – adăugă către ospătar.


[1] Personaj fantasy din scrierile Oanei Stoica-Mujea.

Indicii anatomice – 12

9 comentarii

XII

În Perla sosiră autopsierul Serghei, cel ce ingerase, din nebăgare de seamă, perechea de ochi, şi caporalul Verestoy, ultimul cu o mină preocupată.

– S-a întâmplat ceva? – se interesă locotenentul Petrescu.

– Nu – răspunse subordonatul -, dar m-am gândit că sunteţi aici ca să beţi…

– Sunt aici ca să-i expun cazul colegului din Timişoara! – nuanţă ofiţerul, privind destul de nemulţumit cum noii veniţi se aşezară alături de ei.

– Te-ai căcat? – îl întrebă domnul plutonier-major Onici pe autopsier.

– Încă nu… Poate, dacă mai bag ceva…

Cum se lăsă o tăcere stânjenitoare, bloggerii mă rugară să le povestesc oarece, cunoscând detaliul că-mi ştiu pe de rost toate textele, plus că, la nevoie, improvizez cu uşurinţă. Sosind şi câteva sticle pline cu vin vechi, cedai în cele din urmă şi, Crina fiind într-un fel gazda noastră, ca organizatoare principală a lansării care ne-a prilejuit întrunirea, m-am decis pentru un basm în care este eroina principală:

Povestea porcului

Crina se foia prin redacţie, în pragul unei crize de nervi.

– Ce dimineaţă de căcat! – bombăni. Nicio grevă, niciun asasinat, niciun caz social serios, nicio mineriadă! Cu ce dracu’ să umpli ziarul?…

Aceasta este adeseori o problemă care frământă pe directorii de foi locale. Bagi două-trei ştiri din Capitală, şi alea rezumative, apoi trebuie să scrii despre problemele concetăţenilor. Desigur, probleme se mai găsesc, dar nu ca să se constituie în subiecte dinamită, care să aducă mult râvnitul rating.

– Iarăşi beţivi, iar că s-a luat căldura-n nu ştiu care bantustan, iarăşi profi descheiaţi la şliţ şi pensionari care stau la coadă la medicamente!… Şi-n vremea asta, la Bruxelles, ăia bagă-n ei la bunătăţi şi-i doare undeva de noi!

Evident, sărmanii belgieni nu aveau nici o vină, dar Crina simţea nevoia să incrimineze pe cineva, chiar şi cu preţul de-a fi nedreaptă. Punându-ne în situaţia sa, putem înţelege cât de penibil este sentimentul că, deşi trebuie să umpli câteva file de ziar, n-ai nimic mai de Doamne-ajută cu care s-o faci. Desigur, s-ar putea recurge la literatură… Dar, aici te ciocneşti de opacitatea consumatorului, care, de regulă, prezintă mai degrabă veleităţi de cosmonaut decât de estet.

– Păcat că i-am concediat pe toţi… – îşi zise directoarea Gazetei de Nord-Vest. Aş fi avut, cel puţin, pe cine să mă răcoresc. Măcar toanta de Marieta dacă ar veni, să urlu la ea că nu a şters praful cum trebuie…

Toanta mai întârzie o vreme, în schimb apăru Liviu, unicul subaltern rămas, responsabilul rubricii sportive.

– Bună dimineaţa! – spuse acesta respectuos. Am încheiat materialul…

– Să văd… – spuse Crina şi, din ton, părea că speranţa într-o soartă mai bună îi renăscuse…

– Mda, bun… – continuă, citind titlurile rubricii sportive. Becali, popicăria, rugby la Satu-Mare, înjurături pe site-ul Chinezului… Şi Roger Federer, unde-i?… Ce-i porcăria asta? Rubrică sportivă fără Roger Federer?

– Păi, n-aveam ce, că n-a jucat… – căută Liviu, pe tonul cel mai umil, să prevină furtuna. Şi nu prea mai interesează pe nimeni despre Federer…

Mănuşa fusese aruncată!

– Cum, pe nimeni?… – izbucni directoarea. Uite, pe mine mă interesează! Eu sunt nimeni pentru tine? Că, dacă nu te angajam eu la ziar, erai dat afară de opt ori pân-acum de la Agronomie… Şi vii acum să mă faci nimeni? Eşti concediat! Ţi se vor reţine treizeci de procente din salariu pentru ultraj şi-ţi fac o caracterizare de n-o să mai pupi presă-n veci!… Clar?

Amintindu-şi de foştii săi colegi, Liviu avu bunul simţ să nu prelungească discuţia în mod inutil, astfel că plecă, spunând ceva destul de nepoliticos.
Uşurată pe moment, Crina simţi mai apoi un vag disconfort lăuntric. De acum, doar Marieta mai rămânea disponibilă pentru scenele sale, dar Marietei era totuna ce-i spui, de bine ori de rău, fiind toantă realmente, nu doar ca figură de stil.

Pe când se gândea dacă nu cumva să anunţe un concurs pentru ocuparea mai multor posturi de redactor, în birou pătrunse o vietate stranie. Aparent, părea a fi vorba despre un porc, însă, deşi grohăia ca toţi porcii şi amuşina cu râtul prin mochetă, o strălucire a pielii şi un anume fel cald de a privi îl indicau ca aparţinând unei alte lumi. „Şi nici nu pute!” – gândi Crina, privind fascinată la făptura venită intempestiv.

– Tu, de unde-ai mai apărut? – întrebă tânăra directoare pe un ton devenit, dintr-o dată, binevoitor.

În mod previzibil, porcul nu răspunse, dar un rictus insesizabil sugera că, prin cine ştie ce fenomen mistic, înţelege întrebarea.

– Te-ai rătăcit? – continuă Crina să-l întrebe, cuprinsă de-o subită duioşie.

Vietatea o privi pătrunzător, oftă şi, lucru nemaiauzit, vărsă o lacrimă. Cutremurată de cine ştie ce conexiune de idei, Crina îmbrăţişă creatura şi începu să-i grăiască cu multă căldură:

– Nu te teme, porcuşorule! De acum, voi avea eu grijă de tine… Cine ştie câte-ai avut de suferit…

Şi, fără vreo explicaţie logică, mânată de un imbold de dincolo de ea, Crina sărută porcul. Pe dată, se petrecu un miracol. Animalul se preschimbă într-un tânăr frumos, cu mustaţă blondă, şi înveşmântat elegant, într-o cămaşă de-un alb strălucitor, un costum vernil şi o cravată roşie. Acesta, privind la binefăcătoarea lui cu căldură, îi grăi pentru prima dată de când pătrunse-n incintă:

– Szeretlek szepsegem!…

Crina îl privi cu răceală şi, reluând tonalitatea din zorii zilei, îi răspunse:

– Mai bine rămâneai porc!

În buna dispoziţie generală, intervenţia caporalului Verestoy făcu notă discordantă:

– Na bazmeg!

Locotenentul îl privi sever, reamintindu-i astfel să nu vorbească necuviincios.

– Da’ unde-i Crina? – întrebă, pe neaşteptate, romanciera Oana.

– Era aici! – se miră Darius.

Un ospătar sosi cu un cobai despre care susţinea că a apărut brusc în vreme ce noi ne delectam cu basmul. Ne privirăm neîncrezători, apoi Chinezu riscă să dea glas presupunerii generale:

– Să se fi preschimbat?…

Precum în basm, cineva trebuia să facă încercarea sărutului. Cum toţi ne codirăm, interveni George Onan:

– Dacă daţi o jumătate, sărut eu şobolanul!

– În regulă! – zise domnul Onici.

– Aduc Smirnoff? – întrebă ospătarul.

– Draci, Smirnoff! Monopol… – îl aduse Onici la realitate.

Oarecum satisfăcut, George sărută rozătoarea pe bot, auzind pe dată glasul Crinei:

– Mulţumesc viteazule, m-ai salvat de vraja pe care a aruncat-o asupra mea o vrăjitoare haină!

Cu toţii ne-am prăpădit de râs văzând uluiala lui George, care rămase cu şobolanul în mână. În final, se amuză şi el de farsă, mai cu seamă că sosi şi sticla cu votcă ieftină.

Indicii anatomice – 1

30 comentarii

Iarna luminoasă, pictură de Mirela Pete.

I

Deşi prefectul fusese asigurat că nu vor fi probleme, încă din zorii zilei de joi oamenii urbei se adunară în dreptul Căminului Cultural, încercând fiecare să dobândească o poziţie cât mai avantajoasă. De la bătrân la tânăr, pe toţi îi pusese pe jar ştirea că Oana-şi[1] va lansa primul volum din Războiul Reginelor, perspectiva de a lectura o carte bună şi, în plus, cu autograful autoarei făcându-i pe cei mai mulţi să-şi piardă bruma de decenţă caracteristică în restul zilelor.

Luna februarie fu una destul de călduroasă în Satu-Mare. Totuşi, aşteptarea ceasuri în şir ar fi putut deveni un supliciu dacă oamenii nu s-ar fi încălzit înghiontindu-se.

– Nu împingeţi, că este pentru toată lumea! – gâfâi un bărbat strivit de sticla uşii căminului.

– Siigur! – răsună un ton ironic. Te-ai fofilat în faţă şi-acum nu te mai interesează de alţii!…

La ora opt şi câteva minute, căminul se deschise, puhoiul începând a năvăli înăuntru.

– Nu mai avansaţi înainte, că nu mai este locuri! – implora o salariată, şocată de acest asalt furibund.

– Trebuia să vă gândiţi din timp şi să deschideţi mai multe puncte de vânzare! – vociferară câţiva, aprobaţi de mulţime.

– Oameni buni! Nu mai împingeţi! E o femeie însărcinată aici!… – răsună vocea unui domn.

O femeie între două vârste răspunse prompt:

– Să stea acasă dacă-i gravidă! I-a plăcut să se joace cu puţa, şi acum vrea şi cărţile noastre…

– Asta poate-o să şi ceară două exemplare! – se îngrijoră un pensionar, amintindu-şi de rânduiala de la cozile la lapte, din vremi apuse.

– Daţi numai câte-un exemplar, să ajungă la toţi! – strigară câţiva cetăţeni impacientaţi, însă, în tot acel vacarm, cu greu s-ar fi putut spera să te audă cineva şi, cu atât mai puţin, să te ia în seamă.

Mulţimea sporind şi situaţia degenerând, dacă mai era cu putinţă aşa ceva, fură aduse trupele de jandarmi, spre a da măcar iluzia unei ordini oarecare.

– Adică, noi să-i păzim pe ăştia, da’ să rămânem fără cărţi? – opină caporalul Vlad.

Deşi acelaşi gând îi încerca pe toţi jandarmii, disciplina militară îi făcu să se abţină, urmând ca domnul colonel Stoian să încerce a procura prin spate un număr suficient de exemplare pentru trupă. Cum se întâmplă aproape întotdeauna, vestea ajunse şi printre civili, moment în care-au început luptele de stradă, devastările şi incendierile.

– Români, veniţi cu noi! – răsunară scandări, urmate pe dată de furtunosul: Vrem Reginele! Vrem Reginele!…

Un bard local îşi aduse propria contribuţie la creaţia revoluţionară, lansând un apel rimat către Ţară:

Azi în Satu-Mare,

Mâine pân’la Mare!…

– Ce rimă! Mare-mare… Poet de căcat! – pufni doamna Damian, profesoară de limba şi literatura română la şcoala generală.

Curând, Dispensarul se dovedi neîncăpător pentru răniţii care erau aduşi în număr tot mai mare.

Într-o încercare de a detensiona situaţia, prefectul ieşi în balconul instituţiei pe care-o conducea, urlând într-o portavoce:

– Fraţilor! Vă rog să aveţi puţină înţelegere!… Nu sunt suficiente exemplare, dar, vom suplimenta cât de curând numărul acestora, iar, până atunci, puteţi citi versiunea electronică…

– Pe aia s-o citeşti tu cu mă-ta! – răbufni poporul surescitat, după care prăpădul se extinse până-n periferii.

Printr-o fereastră a casei de oaspeţi, Oana privea tulburările cu un aer amuzat, dar şi cu o umbră de îngrijorare. Îl întrebă pe Bogdan[2]:

– Şi hoardelor ăstora dezlănţuite va trebui să le acordăm autografe?…

– Ei, până la autografe s-or mai domoli… – opină convivul, optimist.


[1] Este vorba despre Oana Stoica-Mujea şi lansarea primei părţi din romanul Războiul Reginelor, în februarie 2009.

[2] Bogdan Hrib, romancier şi editor la Tritonic.