Stupul – Cuprins

Foto: Mirela Pete

I. Dimineaţă de Septembrie

II. Trei lucruri bune

III. Ziua Albinei

IV. Gripa apicolă

V. Pedagogie

VI. Cu zecimale

VII. Africa

VIII. Şoarecii

Stupul VIII

Foto: Inobras

Şoarecii

Singură Corolia observă dispariţia Poleniei, aceasta şi din pricină că cinci şoareci atacară stupul în zorii zilei, albinele încolonându-se pentru luptă.

Evbizia îşi spusese deseori în gând că mai bine-ar da şoarecii iama-n stup, decât să mai rabde umilinţe. Acum, însă, părăsi toate acele vise de răzbunare, repezindu-se să-şi apere neamul. „După ce că-s şoareci, mai sunt şi cinci!” – gândi cu dispreţ, văzând în acest număr un simbol al existenţei epidermice, incapabilă de orice năzuinţă spre ceva mai înalt.

Când ajunse la locul bătăliei, cei cinci intruşi erau deja împresuraţi de lucrătoare, care căutau să-i îmbrace în ceară, în vreme ce altele se năpusteau să-şi înfigă acele în feţele odioase ale invadatorilor. Bozor tocmai fusese înşfăcat în botul unei rozătoare, găsindu-şi sfârşitul. Evbizia se repezi pe dată şi, ca pe un jungher, îşi împlântă acul în pleoapa şoarecelui, lăsându-i destul venit cât să-l năucească. Apoi, căzu şi ea, încă zvâcnind de câteva ori.

Cam într-un sfert de ceas, intruşii fură complet împachetaţi în ceară, însă pierderile au fost mari. Acum pieriră Corolia, Fagure şi chiar regina Meliferia. Astfel, nici nu mai apucă s-o vadă, altfel decât larvă, pe Colletidia, urmaşa ei, de care aveau să îngrijească Apideea şi Floralia.

…

În schimb, Meliferia se pomeni, alături de toţi cei căzuţi în luptă, într-o stepă plină de flori scăldate în lumină aurie, în care erau aşteptaţi de Hymenoptera, Polenia, Taras şi noian de albine. Se porniră cu toatele în dans, iar de se izbeau cumva între ele în jocul lor nebun, treceau una prin alta, fără să-şi încreţească antenele.

Polenia îi explică Coroliei:

– Africa s-ar putea să nici nu existe, însă eu la tărâmul ăsta visam! Aici totul e scăldat în miere aurie, care-i şi lumină totodată, şi te umple mereu de-o bucurie negrăită, cum nu poţi afla nicăieri pe pământ…

Stupul VII

Foto: Alex Mazilu

Africa

Născute din aceeaşi mamă, lucrătoarele erau cam otova. În plus, conta foarte mult îngrijirea primită în etapa larvară. Astfel, oul din care urma să eclozeze viitoarea matcă era depus într-o căsuţă mai spaţioasă, larva fiind ulterior hrănită cu lăptişor de matcă, polen şi nectar. Viitoarele gardiene beneficiază de un adaos de polen, în vreme ce grosul larvelor era hrănit doar cu miere simplă. De aici, şi diferenţele de aptitudini ulterioare. Uneori, însă, se petreceau mici accidente. Astfel, de Ziua Albinei, tot poporul desfătându-se cu octavele Pettaliei, una dintre larve ajunse să se târască până la o grămăjoară de polen, beneficiind de un supliment alimentar neprogramat. Această aventură făcu ulterior ca lucrătoarea Polenia să aibă un fizic mai robust şi înclinaţii nesănătoase către visare. În acelaşi trup greoi, coabitau simţul datoriei şi dorinţa de-a cunoaşte lumi noi.

Fire aparte, Polenia se apropie doar de Corolia, cu celelalte surate având relaţii fireşti, însă reci. Nu ştim dacă şi Corolia va fi gustat din cele oprite, însă era la rându-i interesată de tot felul de lucruri, dându-se-n vânt după noutăţi.

– Aşadar, chiar există Africa! – concluzionă Polenia, după o discuţie cu prietena sa.

Despre Africa se făcu pomenire când cu alerta de gripă apicolă, dar cele mai multe uitară denumirea îndată după ce s-a rostit.

– Fireşte că există! Acolo-i tot timpul vară, şi-s atâtea flori încât mierea aproape că se face de la sine… Şi e un izvor din care dacă bei trăieşti câţiva ani, adică o veşnicie!…

– Şi pe unde vine Africa? – se interesă Polenia.

– Ei, e destul de departe…

Printr-o fantă a stupului, Corolia îi arătă:

– Dacă o iei încolo peste câmp, ajungi la o livadă. Treci de ea şi vine un câmp, pe urmă un loc cu lucruri mari, unde stă un om cu un cal. Treci şi de lucrurile mari şi după aia vine Africa…

Polenia se foi întreaga noapte ce urmă şi, într-o dimineaţă de Octombrie, porni către Africa. Ar fi de prisos să descriem drumul parcurs – altfel decât minimal -, deoarece, albinele percepând imaginile şi culorile diferit decât o facem noi, am risca să denaturăm toate trăirile albinei. Ajunse destul de uşor la livadă. Aici, alese să zboare pe deasupra copacilor, ca să nu rătăcească, ajungând astfel la lucrurile mari, în fapt un sat. Nu era niciun om acolo şi nici calul amintit. „Or fi legende! Dar, dacă şi Africa e doar o legendă? Sau voi fi depăşit-o? Nu, că acolo-i plin de flori, mi-aş fi dat seama!”

După lucrurile mari se făcu din nou câmp, astfel că Polenia îşi continuă zborul, atentă la apariţia unor eventuale flori. Peste vreun ceas, după modul nostru de-a măsura timpul, albina zări lucruri foarte mari, apropiindu-se de oraş. „Acolo o fi!”

Pornindu-se, însă, ploaia, zborul îi deveni tot mai greoi şi, căzând pe groapa de gunoaie a oraşului, Polenia mai apucă să-şi spună: „Nu există Africa!”

Îndată, inima ei măruntă încetă să mai bată.

Stupul VI

Pictură de Mikey Welsh

Cu zecimale

Despre lucrătoarele dintr-un stup s-ar putea spune că, păstrând proporţiile, se aseamănă nemţilor de rând. Fără să-şi pună excesiv de multe probleme, sunt curate, ordonate şi disciplinate. De aceea, este destul de dificil să le împingi către mişcări haotice ori acte necugetate. Aceasta o constată Evbizia care, prin unele aluzii, căuta să o discrediteze pe regină, ba chiar să creeze un curent de opinie ostil ei. Lucrătoarele ascultau, ridicau din aripi şi-şi continuau treaba. „Regina-i regină, face ce vrea!” – îşi ziceau ele, indiferente la incitări.

În stupul numărul 48 – pe care doar noi îl numim astfel – se simţea, însă, şi-o genă aparte. Hymenoptera, mama Meliferiei, povestea uneori că s-a iubit cu Taras, un trântor care, plin de hidromel, a adormit într-un tren şi s-a pomenit pe-aici, deşi îşi amintea că plecase tocmai din Gukovo, din căzăcime. Chiar dacă acestea erau denumiri abstracte pentru locuitorii stupului, ceva parcă-i făcea să se simtă diferiţi.

Aşa cum gândeau şi lucrătoarele, Meliferia făcea ce vroia. Totuşi, nu uita că menirea ei principală este aceea de-a depune ouă şi, dintr-un capriciu, uneori anunţa câte ouă avea să depună în perioada următoare. Era mai mult un pariu cu sine, să vadă ulterior dacă, analizându-şi simptomele, a nimerit numărul de ouă. Acum, după o cură de miere polifloră, se simţea viguroasă, astfel că afişă o tăbliţă de ceară:

Regina Meliferia se angajează să depună săptămânal, vreme de o lună, câte 2655 de ouă.

„Păi, normal că-i productivă, că bagă-n ea din fagurii mei!” – îşi zise Evbizia cu năduf citind anunţul. Şi, aflându-se singură în acel moment, la repezeală trânti un semn cu propolis, astfel încât apăru 2,655 în loc de 2655.

– Ce-a apucat-o? Vrea să depopuleze stupul? – încercă mai apoi să agite lucrătoarele, arătându-le tăbliţa modificată.

Dar, cum spuneam, succesul îi fu minor, toate lucrătoarele lecturând nepăsătoare şi spunându-şi că politica demografică nu intră în atribuţiunile lor. Totuşi, la ceas de ceară, mai discutau între ele:

– Poate că suntem prea multe. Totuşi, logic ar fi să faci ori două ouă, ori trei! Cum poate cineva să facă ouă cu zecimale?…

Stupul V

Foto: Inobras

Pedagogie

– Cu totul altceva! – exclamă Meliferia, gustând din mierea polifloră recuperată. Nu-i ca mierea de salcâm, da’ tot simţi gustul de floare… Aţi avut grijă ca Evbizia să primească doar sirop de zahăr?

Apideea şi Floralia confirmară:

– Sirop de zahăr, 0, 48 de miligrame pe zi! Şi apă câtă vrea…

– Dar, n-o să fure de la copii? – avansă regină o altă posibilitate.

– Avem noi antene şi acolo! Dacă încearcă, direct la curăţat căcatul zboară!

Îndepărtarea excrementelor din stup era socotită munca cea mai de jos, totuşi vorba căcat era folosită fără conotaţii ponegritoare, fiind socotit un produs ca toate celelalte. Neavând un miros respingător, nu deveni, precum la alte specii, vorbă de ocară, astfel că se putea vorbi despre el până şi în prezenţa reginei.

Presupunem că s-a dedus, din această frântură de dialog, că între timp Evbizia a fost degradată, fiind însărcinată cu supravegherea unui grup de tinere albine ce abia depăşiseră stadiul larvar.

– Albina se naşte, adică este ouată, trece prin faza larvară, pe care voi aţi depăşit-o, iar apoi se hrăneşte, munceşte, trăieşte, se înmulţeşte – mă rog, asta nu vă priveşte în mod direct pe voi – şi, la sfârşit, moare… – explică Evbizia.

– Şi cum e când eşti mort? – întrebă o albinuţă.

– Păi, cum să fie? Rămâi ţeapănă şi nu mai simţi nimic…

– Şi după aia ce se întâmplă? – mai dori albinuţa să afle.

– După aia vine alt rând de albine – mută pedagoga centrul de greutate.

– Nu cu alea, cu noi?…

– Vedeţi voi atunci… Oricum, voi sunteţi lucrătoare, în câteva săptămâni veţi şti…

– Noi cam cât trăim?

– Cum v-aţi născut toamna şi nu ieşiţi din stup, posibil să prindeţi opt sau nouă săptămâni. Cele care prind sezonul de recoltat obosesc mai repede şi-o duc doar vreo şase săptămâni. De aceea, n-avem mult timp de dezbateri, că ne aşteaptă munca…

– Dar n-aţi zis că noi nu trebuie să ieşim?

– Bun, şi? Asta nu înseamnă că staţi degeaba! Întreţinem stupul, facem celule de fagure, avem grijă de ouă, facem curat…

Într-un grup de albine, se iscă zumzet.

– De ce dai? – întrebă o sfrijită pe-o albinuţă bondoacă.

– Polenia! – interveni pedagoga. De ce-o împingi pe sora ta?

– Da’ ea de ce m-a poreclit batoza? – replică bondoaca.

– Pentru că eşti grasă! – o lămuri Evbizia. Gata, acum, faceţi linişte, să vă arăt cum se fac celulele de fagure…

– Şi ce fac celelalte albine cu noi după ce murim? – insistă recalcitranta Polenia.

– Polenia! Tu ai venit aici ca să înveţi, nu ca să pui întrebări! – o puse la punct Evbizia, amintindu-şi cu nostalgie de fosta ei postură.

Stupul III

Foto: Alice Drogoreanu

I. Dimineaţă de Septembrie

II. Trei lucruri bune

III. Ziua Albinei

Îndată după Ziua Albinei, Evbizia simţi că s-a autodepăşit. Nu doar că a sorbit din hidromel aproape cot la cot cu trântorii, dar toate lucrătoarele rămaseră încântate de minunatul spectacol pe care îl organizase. După un an de muncă grea, harnicele albine avură prilejul s-o admire pe însăşi vestita Pettalia, vedeta al cărei bâzâit reuşea să cuprindă nouă octave. Dacă lucrătoarele entuziasmate, căutând să bâzâie la unison cu artista, reuşiră doar obişnuitele două octave pe care le intonau şi-n mod curent, când colindau printre flori, abia acum obţinând câteva bâzâieli mai joase ori mai înalte, fără a completa măcar o a treia octavă, cele mai multe, în schimb, îşi strâmbară antena stângă, căutând ca măcar astfel să se asemene divei.

– Cum se scălâmbăie!… – remarcă Apideea, atenţionând-o pe Floralia. Şi, dacă te gândeşti, sunt asexuate. Îţi dai seama câte fiţe ar face dacă le-ar mai gâdila şi hormonii!… Una nu s-ar mai gândi la muncă!

Deşi mai bombăneau, cele două gardiene fură şi ele cucerite de arta Pettaliei, dar educaţia aleasă nu le îngădui să-şi încreţească antena.

Un alt număr de senzaţie fu acela al greieraşului Men care, pe singura strună-a viorii lui mici, interpretă o muzică stranie. Serile în stupină erau mereu străbătute de cântecul greierilor, însă cu totul altceva era ca muzica să răsune chiar la tine-n stup.

Meliferia cugetă: „Dacă unul ca ăsta ar locui în stup, n-ar mai dormi nimeni! Başca, noi avem celule din ceară, care mai amortizează undele sonore. Dacă am construi fagurii în maniera viespilor, din fibră lemnoasă, cred că ar intra toată casa în rezonanţă şi ne-ar lua dracu pe toţi!”

– Da’ cum face? – întrebară, uluite, numeroase lucrătoare.

– Ei, e artist! – căută o lămurire Evbizia, cu subînţelesul: „Pe care dacă nu vi-l aduceam eu, rămâneaţi tot proaste!”

Zorii o găsiră pe Evbizia mahmură, însă în continuare euforică. Cam împleticit, porni să-i ducă Meliferiei obişnuita cupă cu miere matinală, aşteptându-se, evident, şi la cuvenitele laude pentru organizarea impecabilă a evenimentelor din ajun.

Regina o întâmpină destul de rece, puse cupa de-o parte, fără să guste din ea, şi abordă cam abrupt un subiect neaşteptat, deşi legat de sărbătoarea abia trecută:

– Am aici o însemnare conform căreia, pentru Ziua Albinei, s-au cheltuit doi faguri cu miere polifloră, optsprezece granule de polen şi patru bile de propolis…

Încă cherchelit din ajun şi dregându-se cu hidromel vechi, Bozzor rânjea, iar gardiana surprinse pe dată această atitudine, spunându-şi în gând ceva ireproductibil.

– Nu-i cam mult – continuă matca – pentru cinci chibrituri, câte au intrat la scena aia?

– Păi, trebuia să stea mai sus artiştii, să-i vadă toate albinele… – improviză curteana.

– Nu vorbeam despre diferenţele de nivel, ci despre cost!

– Dar, erau chibrituri de import, spiciki…

– Tocmai! De ce nu s-a putut ridica o scenă din resurse proprii, din ceară?

– Ar fi văzut lucrătoarele şi stricam surpriza… – găsi Evbizia un răspuns la plezneală.

– Şi ţi-ai zis, probabil, că este de preferat să-ţi surprinzi regina, aducându-i sirop de zahăr toată iarna!… Doi faguri pe nişte beţe?…

– Dar, a fost şi onorariul artiştilor…

Aici, interveni Fagure:

– Eu ştiam că Men vine oricum, iar Pettalia peste tot a cântat doar cu opt granule de polen şi-o gură de hidromel, pentru voce…

Cum Evbiziei i se ceru o socoteală amănunţită, aceasta întocmi un fel de raport. Mânjind o tăbliţă de ceară cu semne de propolis, gardiana compuse un soi de disculpare polemică, în care se înfăţişă drept o victimă a Comisiei Fagure – trântorul  care se află în spatele insinuărilor – care, manipulând resentimentele domnului Bozgor, caută să o discrediteze, încercând astfel să destabilizeze întregul stup.

„Hi, hi! Comisia Fagure… Ce le-o trag! Da’ şi asta-i faină, cu domnul Bozgor!…”

Totuşi, Evbizia era destul de îngrijorată, chiar dacă scrierea diatribei la adresa trântorilor îi abătu o vreme gândurile întunecate.

În stup, vorba bozgor, născocită pe moment, nu avea conotaţii cu caracter etnic, cum s-ar putea înţelege, între albine putându-se vorbi mai mult despre specii. Astfel, în cazul de faţă era implicată doar bucuria pură de a stâlci numele unui mascul beţiv şi nesuferit.

„E cam subţire!…” – îşi mărturisi gardiana, recitind raportul. „Să bag pe final ceva spectaculos, spun că am demarat programul The Beehive of Choice!…”