Zâna cea bună

 

Zâna cea bună avu chef să-i facă o porcărie cuiva.
Ea purta o baghetă magică, cum am zice noi, sau o nuieluşă armonizatoare, cum îi zicea ea, deoarece materializează dorinţele entităţilor nevăzute în lumea noastră. De altfel, nici nu le-ar putea materializa altundeva decât într-o lume cât de cât palpabilă.
Nimerită în Platinum, zâna observă că Doru se pusese cu artileria grea pe Simona. Căuta să-i explice că-i combinat cu una care nu-l înţelege şi că micile bucurii ale vieţii s-au aneantizat pentru el. Pe scurt, voia să i-o tragă.
Zâna-i insuflă duh poetic, aşa că Doru-şi deplânse „crâncena-i singurătate”, apoi dezvoltă:
– Ochii trupului, mărunţii, şi cei mari ai iepei mele, nu se-nchid în timpul nopţii, nici nu văd ţărmul din faţă de la care pleacă visul…
Simona se aşteptase la o propunere indecentă, aşa că se plictisi şi intră în vorbă cu domnul plutonier-major Onici.
– Zice că are o iapă la care se gândeşte toată noaptea, că-i insomniac! – rezumă ea.
Onici îşi aminti de „Romanţa condamnatului” a lui Lorca, însă avu decenţa să n-o recite. Ca prieten, nu dorea să sugereze că Doru e plagiator.
Nevăzută, zâna cea bună râse neauzit. N-o vezi, n-o auzi, n-o adulmeci, n-o simţi, da’ – când vrea să te inspire – te inspiră! Şi te face poet din om!
Doru rămase atât de posomorât, încât zânei i se făcu milă de el şi-l dărui, suplimentar, cu o erecţie de zile mari. Ar fi mulţumit-o acum şi pe iapa lui cea cu ochii imenşi. Dar, Doru nu avea nicio iapă, aceea fusese o simplă licenţă poetică.