Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte – 1

Se zice că, pe vremea când pisicile se uitau pe Nature, era un guvernator cu femeia sa care, măcar că se străduiau, nu reușeau să aibă copil de parte bărbătească.

– Poate – spunea doamna -, ar trebui să încerci s-o faci și treaz, nu doar când te întorci de prin cârciumi!…

Guvernatorul o lăsa să-și dea cu presupusul, zicându-și în gând că, pe trezie, există și tentații mai mari.

Dar, anii treceau, iar cei doi căzură într-un soi de misticism, începând să meargă pe la vraci, bioenergoterapeuți, filosofi, monahi mai mult sau mai puțin îmbunătățiți ori chiar la medici. Într-un târziu, aflară ei de-un parapsiholog și-i găsiră un loc în schemă, ca să-l aibă pe-aproape. Acela, însă, îi zise:

– Nu știu dacă-i bine ce-ți dorești, guvernatorule, nu cred că este bine! Dorința ce-o ai te-o indispune și vei ajunge să bei mai abitir.

– Și? Care-i problema ta? Tu dă-mi leacul, că de aia primești o grămadă de bani de la buget!…

Parapsihologul ridică din umeri, cu înțelesul „eu te-am avertizat!”, apoi îl învăță:

– Când te vei mai apropia de muierea ta, să fie o seară de joi, să porți șosete violet și, peste zi, să nu-ți pui niciun cub de gheață în băutură!

– Și cum s-o beau, caldă?

– Nu neapărat, o poți răci la frigider.

Cum, necum, curând femeia prinse în pântece și toți oamenii acelei gubernii își ziseră:

– Asta ne-a mai lipsit, acu’ o să-și facă și dinastie!…

Copilul zăbovi vreo zece luni în pântece, fiind, cum s-ar zice, supramaturat. Când intră sarcina în a unsprezecea lună, se auzi copilul plângând.

– Ce are? Tu nu l-ai alăptat! – presupuse guvernatorul.

– Păi, cum să-l alăptez dacă nici nu-i născut? – se miră femeia.

– Sau i-ai dat vreo jucărie neadecvată vârstei…

– Eu n-am obiceiul tău, să-mi bag jucării pe te miri unde!

Guvernatorul roși, amintindu-și de ziua în care venise cu o mașinuță înfiptă unde nu s-ar fi cuvenit, nereușind să-și amintească dacă singur s-a apucat de pozne, ori i-au făcut colegii de pahar o farsă. Însă, cum copilul nu contenea din plâns, se apucă să-i făgăduiască:

– Taci, dracului, din gură, și naște-te odată! Hai, că-ți dau o fabrică de înghețată și-ți fac lipeala cu niște traficanți de armament. Sau, dacă vrei, te fac baron local, sau europarlamentar, și-ți tragi o consilieră blondă cu care să…

– Cu care să ce?… – interveni nevastă-sa.

– Să nimic, căutam și eu să prostesc copilul – se adună omul.

– La cât ai umblat prin cârciumi, cred că iese el gata prostit! – conchise consoarta.

– Ce să-i mai promit? – căută guvernatorul să schimbe vorba. Că, doar, nu vrea să-l bag direct în Clubul Bilderberg ori să-i dau tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte!…

Cum auzi acestea, copilul tăcu și se născu, iar părinții nu știură care din cele două oferte îl tentase căci, deși năzdrăvan, băiatul nu vorbea încă. După ce-l consultară medicii de la palat și tatăl văzu că nu are malformații ori sifilis congenital, se gândi să anunțe vestea în direct, la o oră de maximă audiență. Audiența fusese maximă, ce-i drept, însă pe alt canal, astfel că nu mulți aflară de venirea pe lume a fătului.

Lingura – 6

.

6

 

Comisarii Tudose și Virgil se gândiră că e riscant să-l caute pe Igor acasă și cu totul hazardat să încerce să-l găsească la birou.

– Să mergem la Casa Rustic! – propuse Tudose.

– Și dacă nu-i acolo?

– Unde să fie? Dar, în sfârșit… Dacă nu-i acolo, îl sun și-i spun să vină.

– Păi, ai zis că nu răspunde.

– Mda… Însă, dacă-l sunăm de la Rustic, o să răspundă.

– Auzi! Da’ Râmpu ăsta cum face, că stă atât la birou?

– Își aduce el undeva vreo perfuzie, nicio grijă! De aia fumează țigări de foi, ca să nu dea damfuri…

Așa cum era firesc, Igor se afla în local. Teoretic, a fost îndepărtat din Poliție pentru consumul excesiv de alcool, dar toți știau că aceasta-i doar o legendă. Deși performant, Igor nu bea excesiv, ci cel mult o sticlă, două, de coniac pe zi, eventual și câteva beri nefiltrate. Adevărul este că s-a luat în gură cu chestorul Stoler și, cum acela începuse să-i caute nod în papură, Igor alese să plece și-și deschise un birou de detectiv particular. Uneori, se gândea la foștii săi colegi cu oarecare invidie, căci ei aveau să se pensioneze în curând, în vreme ce pentru Igor rămânea doar varianta pensiei private. Dar, cine-i acela care, câștigând, să zicem, zece mii de lei, alege să depună parte din ei în fiecare lună, în loc să-i toace pe toți? Cum ar proceda cei mai mulți, detectivul alese să trăiască în maniera fie ce-o fi, gândind că, dacă-și tot bagă nasul în tot felul de istorii sordide, poate-și va face cineva pomană să-i tragă un glonț înainte de-a se pune problema pensionării.

– Ce beți? –își întrebă foștii colegi.

– Mi-e o sete, că aș bea și Monopol! – mărturisi Tudose.

– N-au aici, poate încercați Martell…

Pe la al treilea coniac, Virgil și Tudose îi expuseră cazul deținutului decedat intempestiv și ideea comandantului penitenciarului de-a introduce pe cineva sub acoperire.

            – Păi, e treabă de două-trei zile – estimă Igor. Pare amuzant, n-am mai fost niciodată în penitenciar! Că, și-așa, ca detectiv, cel mai mult am de-a face cu geloși. Cică, cred că tipa are pe cineva! – zice boul. Mă uit la el și-mi spun: Proastă ar fi să nu aibă! Apoi, însă, fac prostituție, îl golesc pe individ de bani și-l fac să creadă că nevasta sau iubita sau ce-o fi îi este devotată. Nu aveam nici înainte o părere prea bună despre semeni, dar de când sunt aici am devenit aproape mizantrop! Așa că, vreo câteva zile în penitenciar, ar fi ca un concediu. Plătesc ceva ăștia?

            – Legal, nu cred că au cum, dar dă comandantul penitenciarului de la el – opină Virgil.

            Tudose socoti potrivit să-și sune șeful, mirându-se că, în timp ce apela, pe ecranul mobilului îi apăru anunțul: Atenție, devieri active. „De regulă, asta se întâmplă când suni pe unul foarte apropiat!” – gândi.

            Râmpu răspunse, așa că-i turnă minciuna:

            – L-am găsit pe Igor, dar nu prea vrea… Încerc să-l conving.

            – Unde era, acasă?

            – Da, acasă.

            – Fain! Repede ați ajuns la Rustic!…

            Cum era de așteptat, comisarul șef se afla deja la intrarea în salon, discutând în vreme ce-i privea pe cei trei închinând al nu se știe câtelea pahar.

.

Recomandări: Mirela Pete, Trofi, Ifim.

Lingura – 5

5

 

 

Teoretic, secția de criminalistică a fost mutată de la Municipiu și anexată Secției 26 de Poliție pentru eficientizare.

– Eficientizarea mă-si! – bombănea, destul de frecvent, agentul Marius Tudose. Înainte, eram în centru, așa că, oriunde s-ar fi petrecut omorul, ne aflam la o distanță rezonabilă. Acum, dacă-i trăznește unuia să ucidă în Colentina, facem treizeci de kilometri până acolo, ca navetiștii…

– Poate – propuse colegul Virgil Găman -, tocmai în asta constă eficientizarea. O lăsăm și noi mai moale, și sunt mai mulți cei care părăsesc sistemul…

Tudose pricepu ironia, dar deja se ambalase:

– Dacă vrei un stat reformat, profiți de fiecare victimă și găsești cât mai mulți făptuitori! Și scapi de cheltuieli, că la pușcărie îi pui să muncească, nu să belească ochii la telenovele!

Agenta Simona interveni, mai mult din plictiseală:

– Adevărul e că nici nu prea sunt crime la noi. Anul trecut au fost unsprezece. De fapt, zece, că ăla aruncat de pe bloc pare s-o fi făcut de bunăvoie… La o populație de două milioane, plus cei aflați în trecere, rezultă că avem 0,01% criminali. Vocația noastră e aceea de popor de hoți, crima e moft! Poate așa… la beție, mai tragi o halbă-n cap și omori accidental. E mai mult omor din culpă decât lovitură cauzatoare de moarte. Dar, dacă te-ai lua după filmele și romanele polițiste, poți da în psihoză, ai senzația că un sfert din populație ucide un alt sfert… De pildă, în Colombo…

– Simona, nu faci tu o cafea? – o întrerupse Tudose.

Chiar dacă agenta avea un bust apetisant, era destul de obositor să o asculți. De fapt, comisarului nu-i era ciudă atât că au fost mutați către periferia orașului, ca un departament oarecare al unei secții obscure, cât regreta că nu-i vine nicio idee de a motiva o ieșire pe teren. Ar fi băut ceva. Virgil înțelese din prima, căci și lui îi era sete, dar comisarul șef le ceru să completeze documente legate de un dosar mai vechi, activitate la fel de utilă ca și cum le-ar fi zis să dezlege integrame.

            – Uneori, mă gândesc că ar fi fain să lichidăm noi pe câte unul, și pe urmă să facem așa fel ca să cadă doi-trei interlopi de fraieri. Știi pe cine-aș lichida primul? – zise comisarul Virgil.

            – Bănuiesc! – răspunse Tudose, făcând un semn discret către Simona.

            Agenta Simona nu era omul care să-și bată gura cu intenție, dar îi plăcea să turuie, și atunci îi mai scăpa ce nu trebuie fără să-și dea seama. Oricum, dacă era de ales o victimă, cam orice polițist s-ar fi orientat către cei care le-au tăiat 25% din leafă și o serie de sporuri, de au rămas cu vreo 2000 de lei din 5000. De la sine înțeles, când te-ai obișnuit cu 5000, faci ce știi ca să ai tot atât, dând rasol la serviciu și căutând activități colaterale. Pentru polițiști, e ceva mai ușor decât în cazul altor bugetari.

            În biroul său, comisarul șef Octavian Râmpu vorbea la telefon. Prin geam, le făcu semn celor doi comisari să vină până la el. Virgil și Tudose se prezentară, nădăjduind să fie vorba de-o ieșire pe teren. La o adică, puteau pleca și cu Râmpu, că și el era sugativă, însă la birou impusese s-o lase toți mai moale cu băutura, căci chestorul e sifilitic, cum zicea comisarul șef.

            Șeful propuse o schimbare de mediu, însă una destul de ciudată:

            – V-am chemat să vă întreb dacă nu ați vrea să mergeți în penitenciar…

            Cei doi comisari gândiră aproape la unison: „A aflat de taxa de ciumeg!”.

            Cum se dovedi în curând, chiar dacă auzise câte ceva despre modul în care polițiștii își mai suplimentează veniturile, altceva dorise să spună.

            – M-a sunat Claudiu Marin, comandantul penitenciarului. A fost acolo o mică chestie, a murit unu’, după ce-a înghițit șase cozi de lingură. Nu-i clar dacă a fost suicid sau omul a fost forțat să le înghită, și ar trebui să infiltrăm pe cineva care…

            – Păi, ei nu pot face cercetări? – interveni Tudose.

            – Ar putea, da’ nu vor să agite spiritele… Ideea e să intre un om abil…

            – Pe noi ne știu câțiva de-acolo cu ce ne ocupăm – obiectă Virgil.

            „De unde să-i știe? Că noi, ăștia de la criminalistică, suntem mai discreți. Oare, s-or fi apucat și ăștia doi de…?” – gândi Râmpu.

            Tudose intui cam ce i-ar putea trece prin minte superiorului, și se grăbi să-i ofere o soluție, pentru a-i abate atenția:

            – Am putea apela la Igor!

            – Care Igor, Bradea?

            „Nu, cneazul!” – răspunse Tudose în gând, apoi zise cu glas:

            – Da, el.

            – Și dacă nu vrea?

            – Îl convingem noi! Am putea pleca chiar acum…

            – De ce nu-l sunați? – întrebă șeful.

            – Nu răspunde la telefon.

            – Ei, nu răspunde! – făcu Râmpu, care știa că cei doi vor să meargă la băut.

            – Serios, nu răspunde! Îl sun acum.

            Într-adevăr, Igor nu răspunse. Ar fi fost și cam greu, căci Tudose formase numărul său de RDS de acasă. Pus în fața evidenței, comisarul șef cedă:

            – Bine, mergeți la el! Dar, să nu vă întoarceți în patru labe!…

            „Ăsta ar vrea să ne și întoarcem, după ce ne-a prins aici ora unsprezece?” – se minună Virgil, însă pe chip nu-i apăru niciun rictus, ca și cum nici n-ar fi înțeles ce a insinuat superiorul.

.

Recomandări: Mirela Pete.

Lingura – 4

4

 

 

Doctorul Stoicănescu era un om modest, cu condiția să nu fie beat. Dacă, în general, puteai să-i spui autopsier, ori direct pe nume, când machea ceva pretindea să i se spună legist. Dar, asta nu deranja pe nimeni, căci importante erau rezultatele, nu modul în care socializa legistul.

– Pentru că tu ești mort pentru vecie… – cită dintr-un poem, văzând trupul livid al lui Valeriu Manea, cel ce pusese pe jar conducerea penitenciarului. Cică, la Roman, să fac ce știu dar să nu fie deces din cauze naturale! Păi, or fi fost supranaturale, așa a vrut Dumnezeu…

Legistul avea o înclinație către lumea nevăzută. Prefera, de altfel, munca pe cadavre, părându-i că are o latură oarecum metafizică. Morții nu gem, nu au pretenții și, oricât le-ai scociorî prin măruntaie, păstrează un anumit mister. Chiar dacă stabilești cu exactitate cauza decesului, gândurile lui îți vor rămâne mereu interzise, la fel cum nu puteai ști în ce văzduhuri le hălăduiesc sufletele în vreme ce-i ciopârțești.

– Chiar ăsta – gândi doctorul cu glas – n-o fi gândit mare lucru! Zice Roman că era închis a șasea oară pentru furt. Dacă n-o mierlea acum, urma să fie închis a șaptea oară, apoi a opta…     

Ca în orice muncă, sigur că există o rutină și în activitatea legistului. Însă, precum la un joc pe computer, unde la fiecare nivel te așteaptă surprize, și corpurile inerte oferă de fiecare dată ceva inedit, fie că e vreo tumoră de care cel plecat într-o lume probabil mai bună nici nu avea habar, fie găsești ficatul preschimbat într-o pastă, sau cine mai știe ce. Câteodată, te întrebi despre câte unul cum se face că a mai respirat până în ajun, când înăuntru e totul defect.

Stoicănescu, suferind din pricina țigărilor tot mai proaste și-a chimicalelor din alimente, dezvoltase și-o teorie, nu întrutotul fantastică, conform căreia în curând vor predomina mutanții. Chiar cadavre cu solzi ori cu pene încă nu primise, dar ochi mutați către tâmplă, ori brațe mai scurte din naștere văzuse.

„În anii ’60, nu vedeai așa ceva! A fost fiecare epocă cu neajunsurile ei, da’ nu ca acum, să fumezi gudroane și să mănânci cărnuri sintetice! Bașca radiațiile!…”

Valeriu Manea, însă, nu era nici victima țigărilor tot mai proaste și tot mai scumpe și nici a vreunei iradieri misterioase. Așa cum, într-o stridie, poți avea surpriza să dai de-o perlă, Stoicănescu avu bucuria să afle rapid pricina decesului: în stomacul individului găsi cinci cozi de lingură, și-o a șasea pe esofag. Puternica hemoragie internă explica suficient decesul subit.

„Că, altfel, la ce inimă avea, putea să prindă lejer optzeci de ani și să mai adune vreo opt-nouă condamnări!”

Îl sună îndată pe inspectorul Roman:

– Am o veste bună! E ori crimă, ori sinucidere… Tipul avea în el șase cozi de lingură…

Amândoi, și legistul, și inspectorul, știau foarte bine cum e povestea cu înghițitul cozilor de lingură. De regulă, când e adus pe cameră un nou deținut și acela săvârșise ceva oribil, cum ar fi, de pildă, violarea propriilor copii, polițistul îl prezenta:

– E noul vostru coleg, mi-e rușine să spun pentru ce-i închis! Aveți grijă de el, să nu se automutileze…

Cam toți înțelegeau aluzia și începeau să-l descoase pe novice. Oricum, sinceritatea nu e dominantă în penitenciare, așa că au toți răbdare până la sosirea minutei. Atunci, află și colegii de cameră cu exactitate pentru ce a fost închis fiecare și pot acționa în consecință. Așa că, în curând, coada de lingură este înghițită, însă e suficientă una, niciodată nu s-au mai văzut șase linguri! Interesul e ca omul să fie operat, căci e mai eficient să lovești cu pumnul un abdomen tăiat. Urmează raportul de pedepsire pentru automutilare și, după vreo șase luni, altă coadă de lingură, și-o nouă operație. Așa că, o condamnare de opt ani echivalează de cele mai multe ori cu o condamnare la moarte. Evident, aceste cazuri sunt rare, doar agentul Roșculeț le prezenta, glumind pe jumătate, drept o regulă generală.

– Și ce-a fost? – dori Roman să afle. Crimă sau sinucidere?

– Greu de zis. Nu prezintă urme de violență, așa că pare să le fi înghițit voluntar. Plus că ăsta era cu furtul, cine să fi avut treabă cu el?

– Poate l-a îmbulinat pe vreunul și ăla l-o fi amenințat…

– Poate. Oricum, voi v-ați scos, nu-i o victimă a condițiilor din penitenciar.

– Asta-i drept, dar e cam în coadă de pește… Dacă întreabă chestorul, ce-i spunem? Că a murit în urma ingerării a șase cozi de lingură?

– Mda, e cam ciudat. Păi, găsiți voi ceva.

„Găsim pe naiba!” – își spuse inspectorul, sceptic. Decise apoi să se sfătuiască cu comandantul Marin. Oricum, i se luase o piatră de pe inimă, dar tot mai rămăsese ceva balast.

.

Recomandări: Mirela Pete, Gabriela Savitsky.

Lingura – 3

3

 

Agentul șef adjunct Roșculeț percheziționa, de obicei, pe noii sosiți în penitenciar, deși toți trecuseră și-n arest prin proceduri similare. Când avea chef de povești, obișnuia să-și aprindă o țigară și să-i lase să aștepte dezbrăcați, în vreme ce-i instruia asupra particularităților posturii lor actuale:

            – Ei, bine-ați venit! De acum, pentru multă vreme, viața voastră este aici… Dacă n-o să aveți abateri, cu mine nu o să aveți probleme. Acum, nu atât regimul penitenciar este greu de îndurat, în definitiv, omul se adaptează condiţiilor… Problema este că veţi avea de-a face cu tot felul de infractori şi, cum voi sunteţi noi, veţi fi primii expuşi la abuzurile acestora… Sigur, regulamentul nu îngăduie deţinuţilor să-şi supună colegii la umilinţe şi torturi indescriptibile şi inimaginabile, însă, puneţi-vă în situaţia ofiţerului de gardă… Poţi, printr-un rahat de vizetă, să supraveghezi douăzeci de camere? Nu poţi! Şi, dacă o dăm pe-a dreaptă, ce-ţi pasă ţie, poliţist, de suferinţele unui rahat de infractor? Că, doar, ăla-i venit la pedeapsă, nu la odihnă!…

            O vreme, îi lăsa pe novici să tremure, apoi Roșculeț continua:

            – Întâi, când intri pe cameră, vă dezbracă aşa cum sunteţi voi acum şi vă pune să staţi capra, în vreme ce ăi vechi vă lucrează, câte doi de-odată, ca să nu-i prindă apelul neterminaţi. Dacă cooperaţi, scăpaţi mai uşor. Dar, pe la al şaselea schimb, prospătura oboseşte şi-ncepe să opună rezistenţă. Atunci, i se dă de ales: ori stă smirna, ori înghite lingura… Ştiţi cum se înghite lingura?

            Cum toți negau că ar ști, chiar dacă unii mai auziseră în arest câte ceva, agentul expunea procedura:

– Iei o lingură de aluminiu și tot îndoi, la gâtul lingurii, cum ar veni, până se rupe coada. Apoi, coada ţi-o dă s-o înghiţi. Dacă nu vrei, e mai rău, şi tot o-nghiţi până la urmă! După aia, şeful de cameră bate-n gratiile de la uşă şi, când vine poliţistul, raportează că are-un caz de automutilare în cameră. Ăluia care-a înghiţit lingura i se dă, câteva zile, să mănânce vată cu turtoi. Teoretic, se formează în stomac ca un fel de pâslă ce se înfăşoară în jurul lingurii, permiţându-ţi s-o defeci… Practic, e doar un mijloc suplimentar de-a face mişto de tine, că n-a reuşit nimeni până acum să cace lingura, tuturor fiindu-le extrasă chirurgical. Personalul de supraveghere al penitenciarului îţi face apoi raport de pedepsire, pentru că te-ai automutilat, cheltuielile medicale îţi sunt reţinute din banii câştigaţi la muncă, pierzi un an de zile dreptul la vorbitor şi pachet, îţi adaugă un spor de şase luni la pedeapsa pe care o ai de executat şi faci o săptămână de izolare… Aţi fost vreunul la izolare? Nu? Păi, eşti introdus într-un cub de beton de un metru pătrat, doar în izmene şi cămaşă, evident, în lanţuri, deoarece la izolare ajung doar deţinuţii deosebit de periculoşi. Sus aveţi o ferestruică, în fapt o gaură-n zid, pe care poţi vedea dacă-i senin sau înnorat… Mâncare primiţi o dată la două zile: pâine şi apă. Pâine, o sută douăzeci de grame, iar apă, câtă vrei… Ziua următoare, bei apă şi-ţi aduci aminte ce bună era pâinea… Oricum, nu-i bine să te îmbuibi la izolare deoarece, neavând tinetă, tu cureţi dacă murdăreşti camera, şi-o mai şi încasezi! Unii ajung să se plictisească atât de rău în alea șapte zile, încât se cacă deliberat, doar ca să-i scoată la bătaie, să mai aibă parte de-o variaţie în program… Ulterior, ajung să-şi regrete iniţiativa! La ora zece seara se dă stingerea, şi poţi să-ţi desprinzi patul de la perete, cum e ţambalul din armată, doar că aici n-ai pătură. La cinci dimineaţa, deşteptarea, şi-ncepi să te plimbi toată ziua, mă rog, cât te poţi plimba pe un metru pătrat… Şi noaptea trebuie să stai chircit. După ce trece săptămâna, eşti mutat pe cameră şi, cel puţin douăzeci şi patru de ore, capeţi trei mese pe zi. Dar, dacă ai din nou abateri, poţi fi iarăşi mutat două zile la izolare… Sau, după o lună, poţi intra şi pentru o săptămână completă… Unii deținuți se revoltă și aleg să intre în refuz de hrană, sau greva foamei, cum ar veni în civilie… Mă rog, e alegerea lor! Şapte zile sunt lăsaţi în pace, apoi sunt hrăniţi forţat. Li se introduce un furtun de cauciuc pe esofag, cu o pâlnie la capăt, şi le toarnă supă… Bineînţeles, supa e întotdeauna fierbinte şi, în plus, furtunul este crestat în prealabil cu briceagul, astfel că atunci când e tras afară să rănească esofagul… De obicei, rezişti cel mult de două ori să treci prin asta…

Curând, nou veniții vedeau că nu e dracul chiar așa de negru și că Roșculeț idealizase, prezentând cazuri izolate drept o regulă generală. Dar, agentul o făcea în scop pedagogic, socotind că-i mai de dorit să te aștepți la tot ce poate fi mai rău.

Lingura – 2

2

 

            O vreme, comisarul șef Claudiu Marin, comandantul penitenciarului, privi a pagubă în gol. Inspectorul Roman se și gândise cum să-l anunțe mai puțin abrubt că a mai murit un deținut, dar nu găsi altă formulare decât cea directă:

– În camera 12, secția IV, s-a înregistrat decesul deținutului Valeriu Manea, recidivist, condamnat definitiv pentru furt calificat…

– S-a constatat, nu s-a înregistrat! – zise Marin după o vreme, mai mult ca să spună ceva și să pară că stăpânește situația.

Ca și afară, se întâmplă că și în penitenciar oamenii mai mor. Problema era că în instituția condusă de comisarul șef Marin aceasta se întâmpla cam des, motiv pentru care și Roman îl anunță cu strângere de inimă. Acum, c-o zisese, se simțea ceva mai ușurat.

În urmă cu două luni, într-o singură noapte, muriseră trei diabetici.

De îndată ce erau aduși din arest, deținuții treceau pe la vizita medicală. Acolo, li se făcea injecția antitetanos, erau cântăriți, măsurați din priviri și, dacă nu le venea de afară un document medical serios, declarați apți. Cum ieșitul la muncă devenise facultativ, diferența dintre apți și cei cu probleme medicale consta în oferirea de mâncare de obște sau de regim. Lipsită cu totul de sare, mâncarea de regim era, în schimb, mult mai consistentă și mai variată, așa că interesul general cerea ca cei mai mulți să fie declarați sănătoși. Dacă unor deținuți le era rău în mod repetat, vreo câteva luni de zile, obțineau într-un final trecerea la regim. Cei trei, însă, nu au avut atâta răbdare și, mai grav, parcă se vorbiseră să moară toți deodată.

Comandantul bravă, comunicând tuturor la difuzor:

– Așa cum s-au găsit sicrie pentru cei trei, se vor găsi și pentru voi! Aici, sunteți alimentați științific, primiți zilnic trei mii de calorii, așa că ați putea să nu mai cereți familiilor să vă aducă atâtea pachete, pentru că nu ei sunt de vină că voi vă aflați în pușcărie!…

La Direcția Penitenciarelor, însă, vestea n-a fost primită cu atâta umor și, peste trei zile, sosi o inspecție în închisoare. S-au vizitat camerele celor trei și, cum acolo nu se găsise nimic neobișnuit, s-a trecut la ghiumpurile cu mâncare. În acea zi se făcuse, pentru prânz, o supă de nylon, cum o porecliseră pușcăriașii, adică o zeamă gălbuie în care zăreai urme de morcovi, și o fiertură de varză murată. Marin reuși să se scoată, măgăreața căzând pe medic, care n-ar fi trebuit să avizeze astfel de mâncare. Dar, chiar dacă scăpase atunci, comisarul-șef știa că un nou deces nu va da bine.

– Cumva, trebuie să rezulte că a fost lichidat, ori că și-a pus capăt zilelor – explică, deși se gândea că poate-a vorbit cam mult de față cu Roman. Nici aia n-ar da tocmai bine, dar e de preferat decât să ne facem faimă că, la noi, merg oamenii pe picioarele lor la stingere și, la deșteptare, se scoală morți!…

Roman zâmbi discret și se oferi să discute cu doctorul Stoicănescu.

– Ce zice el e sfânt, acolo nu mai verifică nimeni! Poate spune și că a fost împușcat…

– Nici chiar așa, dar, cam asta e ideea. La treizeci și nouă de ani nu moare nimeni așa… subit! Discută tu cu Stoicănescu, și eu îl sun pe Tavi.

Tavi, sau Octavian Râmpu, era comisar șef la Secția 26 de Poliție și, în plus, unul dintre puținii prieteni pe care-i avea comandantul penitenciarului. Din pricini obscure, acesta și echipa de criminaliști fuseseră mutați de la Municipiu într-o secție oarecare, însă aceasta era, eventual, problema lor, nu a lui Marin.

Lingura – 1

1

 

            Chiar dacă lucrurile în penitenciar s-au schimbat în anii democrației, multe au rămas așa cum erau până-n 1989. Între  ele, deșteptarea de dimineață, care se dă tot printr-un țignal și printr-un strigăt, și tot la cinci dimineața, de luni până vineri. Sâmbătă și duminică, la șase.

            Ceaiul a rămas, ca și prin spitale, același, însoțit tot de pâine neagră și de un gem îndoielnic, înlocuind marmelada elastică de odinioară. Cam pe la șase, urma vizita în fiecare cameră, plantonul din schimbul al treilea urmând să dea raportul.

– Să trăiți, domnule inspector! Camera 12, cu un efectiv de patruzeci și doi de deținuți, este gata pentru raport. Sunt deținutul Luca Viorel, condamnat definitiv pentru proxenetism…

– Lasă proxenetismul! – îl întrerupse inspectorul Roman. La tine s-a găsit și armă letală…

Cum plantonul amuțise, trebui să-l readucă la realitate:

            – Ei, spune mai departe!

            – Plancton schimbul trei.

            – Planton, deșteptule! Bă, tu câte clase ai?

            – Opt, să trăiți!

            – Opt… Cred că ai mers tu la școală cam cât am mers eu la Opera Scala! Așa, și? Cum a decurs plantonul?

            – Bine…

            – Bă, tu dai raportul sau faci conversație?

            – Patruzeci și unu de deținuți sunt prezenți… – îngăimă Luca.

            – Și celălalt? Că lipsește unul.

            – Nu lipsește, dar e decedat…

            Fu rândul inspectorului Roman să se fâstâcească, dar își reveni curând:

            – Adică, tu stai cu mortul în cameră și, în loc să bați în vizetă și să anunți evenimentul, stai să-ți bei ceaiul liniștit și-ncepi să-mi povestești cum ai fost tu proxenet și ai chiulit de la școală!

            – N-am chiulit – îl contrazise deținutul Luca, mai mult din obișnuință, încăpățânare care avea probabil să-l ducă la izolare, așa cum agentul șef adjunct Roșculeț intui imediat.

            Luca Viorel avea 52 de ani și se afla în penitenciar pentru a unsprezecea oară. Cu toate acestea, încă nu se învățase să nu se ia în gură cu polițiștii. Inspectorul își dădu seama că nu are rost să-i acorde o atenție excesivă, așa că ceru să vadă decedatul.

            – E aici – arătă șeful de cameră, Ilie Groza.

            – Bă, da’ și tu ești deștept! N-ați putut să-l dați jos din pat, ca să întindeți cearșaful? Uite cum arată! Ar trebui să-ți tai și ție pachetul și vorbitorul!…

            – Am greșit! – admise Groza, știind că Roman amenințase doar așa, ca să se dea important.

            Dacă nu te luai cu el în gură, inspectorul era pâinea lui Dumnezeu.

.

Recomandări: Vienela, Lili 3D, Mala Teaha, Silving, Lolita, Anca, Ghurhu, Roxana Simona Poclid, Ifim, Adina Colțea, Cătălin Ionescu, Diana.

Parfumul primei întâlniri

– Și chestia asta cum se leagă? – întrebă Aurel.
– Uite-așa… – îi arătarăm noi.
Aurel fusese căsătorit vreme de opt ani, însă o făcuse direct, fără vreo întâlnire prealabilă. Apoi urmă divorțul, partajul, în urma căruia rămase aproape fără nimic, și o lungă perioadă de lipsuri, astfel că deveni aproape asexuat. Dar, primăvara răscolește adeseori prin unghere uitate și, într-o zi de Martie, Aurel ne mărturisi că este îndrăgostit.
– Ați simțit și voi? Astăzi, parcă și vântul este parfumat! Are-un miros aspru de urzică și-un ușor iz de zambile…
Domnul plutonier-major Onici ridică din umeri și preciză:
– Are pe dracu! Ești tu îndrăgostit și ți se pare…
Convenirăm cu toții că Aurel nu se va putea întâlni cu Rodica – așa se numea obiectul pasiunii sale primăvăratice – în halul în care era. Eu mă oferii să-i aduc un aparat de ras, cu care soția nu se mai dădea pe picioare, Caius îi aduse o pereche de șlapi, căci avea pantofii sparți, Marcel îi tăie pantalonii sub genunchi, aceștia fiind ferfenițiți la manșete, Raul îi dădu un tricou nerupt, iar domnul plutonier, o pălărie de paie. Îl învățarăm să fie atent cum se așează, ca să nu se observe din primul moment că nu are chiloți.
– Da’ cu pălăria ce să fac? – vru să afle îndrăgostitul.
– Acoperi pata de pe tricou. O porți șmecherește, ca pe-o cravată…
Sandu-i făcu rost de-o bucățică de săpun de rufe și-l trimiserăm la Casa Tineretului, unde cei de condiția lui Aurel obișnuiesc să se primenească la fântână.
– Vezi, o mai fi careva pe-acolo, să-ți ajute la barbierit – îi spusei, știind că e dificil să scapi corect de barbă fără oglindă.
Când reveni, prietenul nostru mirosea suportabil, așa că ne apucarăm să-l aranjăm.
– Și chestia asta cum se leagă? – întrebă, referitor la pălăria de paie.
– Uite-așa… – îi arătarăm noi, legându-i-o la spate, astfel ca să acopere pata de pe tricou.
Borul îl cam tăia sub bărbie, însă-l determină să țină spatele drept și privirea scrutătoare. Astfel pus la punct, eroul nostru porni, momit de chemarea Dragostei, în vreme ce noi pariarăm pe șansele sale în fața Rodicăi.

.

Recomandări: Mirela Pete, Gabriela Savitsky, Gabi, Vienela, Irealia, Carmen, Nina.

MFC 12

Ca în fiecare post, Natașa citește Isaia, Psalmii, chestii de-astea…

.

Recomandări: Carmen, Mirela Pete, Gabriela Savitsky, Popa Țeapă, Dispecer, Gabi.

Reflexii

.

Recomandări: Sorin, Mirela Pete, Carmen, Zina, Anastasia, Kristi, Doru, Inginer, Iulisa.