Mărul de aur – 3

Desen de Mirela Pete

.

Cei care cunosc iepurii mai îndeaproape nu vor fi miraţi aflând că Virginia s-a îmbufnat văzându-l pe Laert fără măr.

– Tu faci ceva acolo, sau mergi doar ca să te afli-n treabă?

– Am făcut, am găsit o spărtură-n gard şi-am mers până lângă pom.

– Până lângă! Şi mărul? La mine, fii atent, că nu vei găsi spărtură-n gard! Mai bine mă mărit cu Tavi!

„Bine, c-o să-ţi aducă ăla numai mere aurii!…” – îşi zise Laert, obişnuit deja cu astfel de ameninţări.

– Am vorbit şi cu zânele. Ziceau să trec mâine şi poate c-o să-mi dea… un măr.

Laert se opri la vreme, căci era să-i scape că negociase pentru două mere.

– Frumos! Adică, stai de vorbă cu ele, erau pe punctul să cedeze, dar dumnealui se lasă dus cu vorba! Trebuia să fii persuasiv!

– Am fost persuasiv – se apără iepuroiul, gândindu-se dacă persuasiv e de bine sau de rău.

– Îmi dau seama! Dacă ai fi fost, veneai cu mărul. Ce mare lucru e să convingi nişte zâne?

„Convinge-le tu!” – răspunse Laert în gând, apoi zise cu glas:

– Sunt fiinţe netrupeşti, nu merge-aşa cu ele…

Orice ar fi spus, Virginia ştia una şi bună. Într-un fel, e de înţeles. Şi-un biped, când are poftă să bea ceva, de exemplu, nu mai ascultă nicidecum de glasul raţiunii, nimic neputându-l opri până nu-şi face damblaua, fie că se împrumută, minte, fură, pariază sau cumpără pe datorie.

„La ei e mai uşor, totuşi. Când vrea unul o votcă, zice că-i trebuie bani să-şi cumpere o carte, şi găseşte pe cineva pe care să-l prostească. Dar, mie mi-ar răspunde oricine: Tu eşti iepure, ce să faci cu o carte?” – îi mai trecu lui Laert prin minte, apoi adormi.

Pe dată, i se arătă grădina râvnită, în care zânele zumzăiau în jurul unui portocal. Laert se apropie de ele şi, deşi se mira că două fiinţe netrupeşti bat din aripi ca păsările colibri pentru a se menţine în văzduh, îşi reprimă acest gând şi le rugă să-i dea două portocale. Măcar că nu gustase niciodată citrice şi nici nu se simţea atras de ele, căci văzuse portocale doar pozate pe-un afiş din geamul magazinului mixt, iepurele socoti de folos să ceară din fructele exotice. Sonia şi Iulia părură surprinse de cerere:

– Păi, tu eşti rozătoare, ce să faci cu portocalele? Nici nu-i indicat să mănânci altceva decât fructe şi legume indigene! Mai bine, ţine două mere…

Laert se deşteptă pe dată, iluminat.

– Asta e! Când le-am cerut mere, m-au trimis la căpşuni. Astea-s ca şi cărăşenii, îţi dau orice, dar nu ce vrei tu! Ia să le cer altceva…

Porni pe dată spre grădină, rugându-le pe zâne să-l lase să roadă din ciuperca uriaşă în jurul căreia creşteau căpşuni. Le-ar fi rugat de portocale, însă portocalul apăruse doar în vis, în grădină nu se afla astfel de pom, aceasta şi din pricina climei temperat continentale de tranziţie. Oricum, stratagema reuşi:

– Lasă ciuperca, avem nevoie de ea! Ţine cele două mere… – săriră zânele.

Cum Virginia nu trebuia să afle că şi el se lăsase covârşit de poftă, îşi mâncă pe loc mărul său neperisabil, apoi merse la logodnica sa şi-i dădu şi ei. Pe dată, ochii li se deschiseră amândurora şi conştientizară că au blană, ceea ce constituia un avantaj în cele mai multe situaţii.

.

Recomandări: Gabi, Anacondele, Zamfir Pop, Rokssana, Carmen, Gabriela Elena, Matilda, Lili, Theodora Marinescu, Gaby, Dan Văideanu, Zina, Ifim, Dispecer, Imagini, Dana Pătrănoiu, Nea Costache, Gabriela Savitsky, Bianca Rus, Ana Veronica, Fewstuff, Daurel, Florina, Filumenista, Ulise, Filumenie, Zamfir Pop, Lorelei, Adela Onete, Ela Roseni, Elisa, Lolita, Melami, Schtiel, Carmen Amza, Zinaida, Abbilbal, Slowaholic, BD, Cammely, Ninulescu, Florentina, Tu1074, Ema Haţegan, Tatjana, Teo, Ion Dascălu, Popa Ţeapă, Gabriela Raza, Ana Pauper, Gabriela Ilieş, Grişka, Almanahe, Loredana, Clipe de Cluj, Anamaria Anghelescu, O fată, Zolty, Fosile, Angela, Geanina, Sara, Aniela, Lecturi şcolare, Diverse, Cristi Milla, Simion Cristian, Iulia Radu, Nicu Scutaru, Adina Colţea, Anamaria Deleanu, Răzvan Rinder, Raki, Androxa, Drăcuşor, Cleo Morar, Alexandru.

Mărul de aur – 2

Desen de Mirela Pete

.

Mărul de aur – 1

.

Ros la rândul său de poftă, Laert se cam temea de zâne. „Par mici, dar nu sunt! O zână e cam cât un iepure, plus că ele-s două. Apoi, mai au şi bagheta aia, cu care nu ştii ce pot face! Circulă fel de fel de zvonuri… De fapt, nici nu-s zvonuri, ci toţi spun că-i mai bine să te fereşti de zâne şi să nu ţi-o cauţi cu lumânarea”.

Obiectiv vorbind, nu era chiar un punct de vedere unanim. Mistreţul Doru zice că n-a văzut încă mers de zână, dar draga lui e clar că-n ţărnă calcă, iar zimbrul Tudose susţine că nici nu există zâne, dar asta o face mai cu seamă când e beat şi se grozăveşte.

Laert, însă, nu se îndoia de existenţa zânelor, căci le vedea prea bine, aşa cum nu se îndoia nici de umbra sa, deşi natura ambelor i-ar fi venit greu s-o explice.

Entităţi de lumină sau altceva, zânele observară cu acuitate că Laert dă târcoale în jurul mărului.

– Noi suntem Sonia şi Iulia. Zâne. Tu eşti Laert?

– Mda – mormăi urecheatul, căci tocmai gândise să se recomande drept Ilie. Iepure – mai preciză.

– Şi ţi s-a făcut de mere?

– Mai mult Virginiei. Logodnica mea…

Zânele chicotiră, căci observară prin milenii cum, la vietăţile trupeşti, cam partea femeiască trage sforile.

– Totuşi, de ce? – dori să afle Iulia. Socoteşte că merele i-ar dărui cunoaşterea?

– Nu, are ea poftă! – mărturisi Laert cu sinceritate, iepurii nefiind prea complicaţi. Dar, voi ce faceţi cu baghetele alea? – căută să schimbe vorba cu abilitate.

– Felurite acţiuni. Îndepărtăm omizile, atenţionăm mierla să nu se apropie, treburi din astea…

– Mda. Bine, dar, voi sunteţi imateriale! Pentru ce atâta grijă pentru nişte mere care, oricât de aurii ar părea, sunt perisabile?

– Păi, nu-s tocmai perisabile. Dacă vrei ceva perisabil, ia nişte căpşuni. E plin de ele…

Văzuse şi Laert căpşunile, crescute la umbra unei ciuperci uriaşe, însă nu-l prea interesau fructele moi. La o căpşună nu ai propriu-zis ce să muşti, mai mult o striveşti cu limba de cerul gurii, dacă ai conformaţia necesară. Însă, rozătoarele simt nevoia mai mult să ronţăie. Le explică aceasta şi zânelor:

– Şi la o lubeniţă, noi roadem doar coaja, miezul nu ne interesează. Atunci, oamenii ştiu că acea lubeniţă e dulce, deşi noi roadem coaja din alte raţiuni, nu atraşi de dulceaţa miezului.

– O legătură tot trebuie să existe – opină Sonia.

– Posibil – căută urecheatul să nu le contrazică.

„Astea mă ţin la poveşti, da’ mută tot timpul centrul de greutate al discuţiei. Cică, să culeg căpşuni! Ca şi cum le-aş trimite eu să pască iarbă…” – îşi zise iepurele cu năduf. Trei zile dădu târcoale grădinii, abia reuşi să afle o spărtură în gard, iar acum, ajuns atât de aproape de pomul râvnit, se pierdea în discuţii despre coruptibil şi necoruptibil ori material şi imaterial. Adevărat, căpşunile erau estetice, însă iepurii obişnuiesc să mănânce, nu să se împodobească.

– Şi nu-mi daţi şi mie două mere din alea, neperisabile? – decise să atace abrupt miezul problemei.

– Ştim noi? – ezitară zânele. Vino mâine şi, între timp, ne mai gândim…

Laert zise ceva urât, dar, spre cinstea lui, doar în gând. Îi veni ideea că mai bine i-ar fi cerut Virginia să acceseze niscaiva fonduri europene.

.

Recomandări: Rokssana, Androxa, Lili, Anacondele, Gabi, Zinaida.

MFC (12+1)

Frunze. Foarte multe frunze.

.

Recomandări: Carmen, Diverse, Gabi, Florentina, Fosile, Gabriela Raza, Geanina, Imagini, Lili, Mirela Pete, Ninu, Pandhoraa, Pishky, Rokssana, Roxana Muntean, Rux, Schtiel, Sorin, Tudor Enea, Zolty, Rocs, Raki, Alexandru, Silving, Drăcuşor, Leovi, Iulia Radu, O fată, Lukluk, Tu1074, Abbilbal, Cămăraş, Mirrors, Zina, BD, Perspective noi, Abisuri, Gândire logică, Aniela.

Mărul de aur – 1

Desen de Mirela Pete

.

Laert i-ar fi făcut pe plac Virginiei, mai mult ca să scape de gura ei, însă nici nu-i prea venea să se aventureze.

„Plus că mai am şi numele ăsta, ca să atrag atenţia tuturor! Zici că-s figură mitologică sau personaj shakespearean. Da’ taică-meu şi-a făcut ambiţie, că mâncase dude şi i-au fermentat. Măcar dacă-mi zicea Ilie. Un iepure cu numele Ilie se poate fofila, da’ aşa…”

Adevărat, Virginia nu-i ceruse luna de pe cer, ci doar un măr. Un morcov sau o varză ar fi fost mai simplu de găsit, totuşi.

„Merele cresc în pom, iar noi suntem rozătoare, nu feline! Sigur, la restaurantul chinezesc se zice că iepurele şi pisica-s cam tot aia, fiind mai mult un suport cu textură plăcută pentru bambus, urechiuşe de lemn şi sosuri. Dar, aici nu-i restaurant – nici nu mi-aş dori asta! -, ci viaţă reală! Iar de mere căzute, iepuroaica nu vrea să se-atingă! Cică, să fie culese din pom! Fiţe!”

Ca să complice lucrurile, Virginia îşi dorea neapărat un măr de la numărul 34. La 18, ar fi fost o gaură gata făcută în gard de vreun câine, plus că te puteai căţăra pe-un coteţ până la ramurile de jos. În schimb, la 34, mărul era tocmai în mijlocul grădinii şi totalmente inabordabil.

– Păi, şi alea de la 18 ce au? – căută Laert să-şi pledeze cauza.

– Au, că sunt roşii, mici, cele mai multe cu vierme şi, în plus, de-acolo pot să-mi iau şi singură! – răspunse Virginia.

„Ai putea, dar nici asta n-o faci!” – oftă iepuroiul, apoi cugetă ceva destul de aspru la adresa hormonilor care-l îmboldeau să intre-n belea.

– Şi cu ce-ar fi mai bune cele de la 34?

– Alea sunt cu totul şi cu totul de aur!

– Adică, din metal? – întrebă Laert, gândindu-se cam cât ar cântări un astfel de măr.

– Aş! Doar nu-i Roşia Montană. Sunt fructe, da’ aşa-i culoarea lor, aurie. Mi-a povestit mierla despre ele…

„Evident! Îşi bate pliscul prin tot crângul, şi ăstora le vin pofte! De ce nu i-a adus ea mărul, în loc să facă publicitate mascată?” – mai gândi Laert.

Dar, ca orice iepure vrednic, ce era să facă? Porni către casa cu numărul 34, să cerceteze terenul. La pom, greu de ajuns! În plus, văzu că merele sunt păzite de două zâne. Sau, chiar dacă nu le păzeau, erau acolo, şi degeaba n-or fi stând ele.

– Mai sunt şi nişte zâne! – îi explică Virginiei.

– Şi?

– Şi au baghete cu o stea în vârf. Se spune că, dacă o zână te atinge cu bagheta, te poate preschimba în ce vietate vrea ea.

– Păi, tu eşti iepure, în ce să te mai preschimbe?

– Nu ştiu. Într-un urs…

– Mda, ai vrea tu!

Laert, însă, nu vroia. Urşii fie dorm toată iarna, fie au nevoie de mii de calorii zilnic. Aşa, ca iepure, cu un morcov şi-o gulie ai rezolvat problema. Plus că nici de apă nu ai nevoie!

Deşi fecioară, Virginia insista pe moftul cu mărul de aur de parcă ar fi mistuit-o pofte de gravidă. Aşa că Laert se gândi că, de-ar găsi o intrare, ar putea să rişte încercând să apeleze la amabilitatea zânelor. „Poate, dacă le rog, o să-mi dea şi mie două mere. Că, dacă tot aş aduce unul Virginiei, să văd şi eu cel puţin pentru ce-am riscat!”

Adevărul este că, tot vorbind despre merele aurii, îi cam venise poftă şi lui Laert. 

.

Recomandări: Anacondele, Imagini, Răzvan Cătălin Rinder, Schtiel.

Fazan

Agenţii Simion, Ilie şi Vasile se plictiseau. Era trecut de ora zece şi încă nu ieşiseră pe teren, pierzând vremea la secţie. Astăzi aveau să-l salte pe demnitarul Trifa, însă cum nu venea niciun semnal clar că acela părăsise ţara, poliţiştii erau ţinuţi în birou. Comisarul Virgil, la rândul său, sperase ca la ora asta să se afle deja în Sabres.

– Hai să jucăm Fazan! – propuse agentul Vasile.

Ilie acceptă imediat, propunându-i lui Simion:

– Spune alfabetul!

– A… – zise acela, apoi continuă în gând.

– Stop.

– B… Încep eu. Bach.

– Borodin – continuă Ilie.

Vasile îşi aminti pe dată de nu ştiu care cvartet, dar reveni la joc:

– Boccherini.

– Berlioz.

Comisarul Virgil nu obişnuia să intre în joc cu agenţii, dar acum îşi aminti că la Sabres se cântase în ajun Tristia de Berlioz.

– Beethoven – spuse Simion.

– Balakirev.

– Bruch.

– Brahms.

„Parcă-s copii mici! – gândi comisarul. O să-i dea cu Bruckner, William Byrd, Bizet, Branca, Buxtehude, apoi vor începe să inventeze te miri ce Babîşkin, Biedermeier sau Boldea, până se găseşte unul să ceară verificarea în dicţionar şi începe cearta! Fir-ar! N-ar putea, dracului, să treacă şi ăla graniţa mai repede, să constatăm că nu-i nimeni acasă şi să mergem la Sabres?”.

.

Recomandări: Dana Pătrănoiu, Filumenie, Filumenista, Florina, Gabi, Mirela Pete, Nicu Scutaru, Rokssana, Schtiel, Ulise, Zamfir, Zamfir Pop.

Povestea porcului

Se povesteşte că era odată într-o cetate un om care avea un fiu. Ce anume i-a recomandat spre a fi reţinuţi în memoria colectivă nu am putea preciza, însă, cu toate acestea, povestea lor este una pilduitoare, putându-ne folosi de ea într-o oarecare măsură, de o vom asculta cu discernământul necesar.

Cică băiatul acelui om îl tot trimise pe taică-său să i-o ceară de nevastă pe mezina craiului. Omul îl luă, la început, ba că mâine, ba că poimâine, ba că de ce şi-ar da craiul fata după unul fără niciun căpătâi, dar flăcăul o ţinu pe-a sa, astfel că bătrânul cedă.

„Cine ştie, poate am noroc şi porunceşte craiul să fiu împuşcat…” – îşi spuse, făcându-şi curaj.

Craiul îl primi şi, mai mult, se arătă în toane bune.

– Zici că să i-o dau pe fiică-mea? Ce-i drept, vremea ar cam fi. Totuşi, cum l-ai descrie pe flăcău, în câteva cuvinte?…

– Este un porc – mărturisi tatăl, cu sinceritate.

Craiul căzu pe gânduri, jucându-se din reflex cu cravata violetă. „O fi vreun prinţ fermecat” – gândi, amintindu-şi de unele basme aflate în circulaţie.

– Merge-n patru labe? – dori să afle.

– Numai când e beat – lămuri bătrânul. Ziceam că-i porc în alt sens. De pildă, la filarmonică mănâncă seminţe, şi-i un pierde-vară ignorant şi plin de tupeu!

„Simpatic!” – decise craiul, apoi zise cu glas:

– Spune-i că, de mi-o face o autostradă, poate că i-oi da fata.

Dându-i apoi bătrânului câteva pungi cu galbeni, pentru cheltuielile inerente, îl expedie, mai spunând că băiatul are trei zile la dispoziţie.

Flăcăul primi veştile odată cu pungile, apoi se apucă de lucru, dând câteva telefoane. Peste trei zile, se afla la palat.

– Eu autostrada am făcut-o, e vremea să-mi cam dai fata! – spuse plin de mulţumire.

Craiul făcu semn servitorilor să pună sub flăcău un ziar, ca să nu murdărească mocheta, apoi privi pe fereastră.

– Păi, nu văd nicio autostradă!

– Nu-i aici, e între Turda şi Gilău – zise flăcăul. Acolo mi s-a părut a fi cel mai potrivit…

– Mda – mormăi craiul. Păi, din banii rămaşi, ai putea s-o faci mai departe…

– Care bani rămaşi? – se minună flăcăul.

– Păi, cu cât ţi-am trimis, norvegienii făceau o autostradă de la Oslo la Harstad şi le mai şi rămânea!

– Posibil – admise tânărul. Dar, eu n-am făcut şoseaua în Norvegia, ci la noi, aşa că n-a rămas nimic, ci ar mai trebui…

– Cu cine ai lucrat autostrada?

– Şoseaua? Cu firma bătrânului.

Craiul oftă, apoi îşi aminti de ce zise tatăl băiatului:

– Mi s-a atras atenţia că eşti un porc.

– Ei, porc! Poate, doar aşa… metaforic vorbind.

Una peste alta, craiul gândi că-i mai bine să-l aibă pe băiat în familie, întrezărind şi frumoase calităţi ale acestuia. Nunta se făcu, iar mezina îl plăcu pe tânăr, doar că-i cerea cam des să se spele.

.

Recomandări: Carmen, Daurel, Iulia Radu, Lili.

MFC (12)

Oleg

.

Recomandări: Anacondele, Carmen, Clipe de Cluj, Daurel, Deyya, Filumenie, Filumenista, Florina, Gabi, Gabriela Elena, Imagini, Lili, Mirela Pete, Schtiel, Ulise, Zamfir Pop.

Colecţionara de coşmaruri – 10

Foto: Alex Mazilu

.

10.

 

– Cum facem echipele? – se interesă Crina, jurnalista cea roşcată, vibrând de dorinţa jocului.

– Mie mi-e tot una… – zise, posomorâtă, Oana, care-şi amintise de umilinţele din benzinărie.

– Joc eu în echipă cu Igor… – propuse Gabriela, mânată de dorinţa victoriei facile.

– Nu joc cu tine! – obiectă bărbatul. Mai bine, joc eu cu Crina, şi tu cu Oana…

– De ce? – întrebă blonda cea scundă, ştiind că a face echipă cu romanciera, aşa bulversată cum era, însemna să pierzi în mod programatic.

– Păi, dacă stăm faţă-n faţă – explică Igor tehnic -, cum te mai pipăi? Mă întind pe sub masă?…

Deşi amuzată de imagine, Gabriela mimă supărarea:

– Să-ţi iei gândul! Nu-ţi pui tu pe mine labele păroase şi năduşite! Joc eu cu Crina …

– Bine… – încuviinţă nefericitul, poziţia faţă de Gabriela rămânând tot cea preconizată de el.

Începând jocul, Oana greşi două levate, fiind evident că nu se putea concentra asupra cărţilor. La un moment dat, începu din nou să lăcrimeze:

– Mi-e dor de Piţi! – scânci.

– Aşa-i spui lui Sorin? – se interesă Crina, stârnind iritarea romancierei.

– Mai dă-mi pace cu Sorin al tău, Piţi e motanul!…

„Dacă nu mă-nşel – gândi jurnalista cea roşcată -, Sorin ar fi, mai degrabă, al tău!” – dar, delicată, nu mai zise nimic.

– Nu trebuie să plângi acum… – încercă Gabriela să o consoleze pe încercănata scriitoare. Te mânjeşti toată de rimel şi-ţi strici batistele… Lasă, dăm un telefon să ni-l trimită pe Piţi aici…

– Nu iese ăla din casă, că-i onanist! – obiectă Oana.

– Ei, şi? Uite la Igor, cât e el de onanist şi-a ajuns până-n Albena…

Bărbatul vizat simţi că demnitatea îi este rănită, astfel că replică:

– Dacă-s onanist, ce cauţi cu labele tale epilate şi uscate la mine pe picior?

– Îţi procuram material de labă, scumpule, nu-ţi fă iluzii!…

„Sper să nu-nceapă iarăşi!” – nădăjdui de doi bani jurnalista cea vopsită roşcat.

– Zău? Şi aseară, când… – începu Igor să replice.

– Să taci din gură! – i-o reteză scunda cea cu privire de veveriţă. Vezi, că aşteptăm după tine! Ce-ai încremenit cu cărţile-n mână?

„Tocmai devenise interesant! – îşi zise Oana cu regret. Ce-or fi făcut aseară?”.

Romanciera nu reuşi să se adune nici la turele următoare, spre satisfacţia celorlalte femei, din echipa adversă.

– Mă gândeam – spuse Igor după o vreme -, să-i ducă unul dintre noi un pachet lui Sorin. Ceva ţigări bulgăreşti şi-un ceai de sunătoare…

Oana se însenină brusc, ideea surâzându-i. Deşi nu cunoştea foarte bine psihologia celui aflat într-un arest, oricine putea să-şi dea seama că a primi ţigări de nefumat şi ceaiuri de nebăut reprezintă o umilinţă în plus.

– Ar merge, dar neîndulcit… – preciză.

– Normal că neîndulcit! – interveni şi Gabriela. Ar fi culmea, după ce te-a umilit în benzinărie, să-i mai pui şi zahăr! Poate domnul ar vrea şi-un plic şi jumătate, ca boierii!…

„De unde ştii tu cât zahăr îşi pun boierii?” – se întrebă Igor, mimând concentrarea asupra jocului. Veveriţa, însă, îl simţi şi-i trase un şut în fluierul piciorului.

– Asta ca să nu mai gândeşti necuviinţe! – preciză.

„Mai bine te lăsam să flirtezi cu Cal, şi-ţi arăta ăla necuviinţe!…” – gândi Igor, dar se potoli îndată, încasând şi cel de-al doilea şut.

– Mi-a venit o idee! – rosti Crina cu entuziasm. Ce-ar fi să ne vedem noi de sejur, ca şi până acum, şi să-l lăsăm pe Sorin să ajungă la proces? În timpul procesului, apare Oana tocmai la punctul culminant, când toate probele par a-l înfunda definitiv pe acuzat. Ar fi o lovitură de maestru, o bombă jurnalistică!…

– Ar fi… – spuse romanciera, cu jumătate de glas. Şi, după ce l-aş scăpa de la ani grei de puşcărie, m-aş pomeni cu el prin vreo benzinărie, că-mi aduce compot de vişine…

„Cam aşa e cu bărbaţii! – medită Gabriela. Cât mă chinui eu cu ăsta… Dacă nu l-aş ţine din scurt, nici măcar chiloţi curaţi nu şi-ar pune pe el…”.

„Bine că nu-s în arest! – mulţumi Igor Proniei. Că, din cum le văd de sensibile pe astea, acolo m-ar lua dracu!…”.

„Ăştia iar au schimbat vorba! – îşi zise Crina înciudată. Când să sparg şi eu piaţa cu un articol bombă, o apucă pe asta amintirile cu ceaiuri de nu ştiu care şi compot de vişine!…”.

În acest moment, Cal intră din nou intempestiv în cafenea, abordând eterna lui mină entuziastă:

– Nu-i ceva oficial, dar se pare că Poliţia s-a dumirit că nu Oana-i victima!

„S-a dus în pizda mă-si articolul meu!…” – se posomorî jurnalista cea roşcată.

.

Recomandări: Anacondele, Dana Pătrănoiu, Daurel, Deyya, Gabi, Gabriela Elena, Imagini, Lili, Mirela Pete, Schtiel, Ulise.

MFC (11)

.

Recomandări: Abbilbal, Adriana, Alexandrone, Alice Georgiana, Aliceee, Ana, Anastasia, Angela, Aniela, Carmen, Cămăraş de lumini, Clipe de Cluj, Cristi Milla, Dan, Dani, Daurel, Diverse, Elena, Fewstuff, Florentina, Fosile, Geanina, Gândire logică, Iulisa, Leovi, Lili, Lutamo, Melly, Mirela Pete, O fată, Ofz, Pandhoraa, Pishky, Raki, Robert, Rux, Sara, Saving, Schtiel, Scorpio, Slowaholic, Stele de argint, Tudor Enea, Tu1074, Viatorium, Zina, Zolty.

Colecţionara de coşmaruri – 9

Foto: Alex Mazilu

.

9.

 

„E un tumult de glasuri viaţa. În pădure

E linişte. E linişte de-atâta viaţă[1].”

Domnul plutonier-major Onicikov recită, plimbându-se prin încăpere, în vreme ce maiorul Melatov se dezmorţea într-un colţ făcând rotări de cap.

– De obicei, asasinii îşi duc victimele în locuri cât mai îndepărtate… – medită plutonierul. De pildă, în pădure. Dacă tai un cadavru în bucăţi, logic ar fi să transporţi… elementele componente undeva, nu să adormi pe treptele unui bloc, la nici cinci minute de mers pe jos de locul crimei…

– O fi fost obosit – presupuse maiorul Melatov, dezbrăcându-şi cămaşa şi rămânând în maiou.

– Mda, a necesitat ceva efort ca s-o tranşeze pe doamna… – admise Onicikov. Ţi-a luat mult timp? – îl întrebă pe Sorin, care tremura pe-un scaun, privind fascinat la maior.

– Aproape o zi, am mers câţiva kilometri pe-o ploaie torenţială… – răspunse suspectul, după ce se dezmetici.

– Lasă plimbările, eu te întrebam despre crimă! – tună domnul plutonier-major, în vreme ce Melatov continua să se dezmorţească.

Acuzatul, deşi petrecu noaptea în condiţii satisfăcătoare, amuţi năuc, nepărând să-şi fi revenit. Melatov interveni:

– Citisem într-o carte că, deseori, la prima omucidere săvârşită uiţi detaliile pentru o vreme, mintea refuzând să accepte fapta comisă… Aici, însă, avem metode să te facem să-ţi reaminteşti… – îi spuse acuzatului, pe un ton blând.

– Dacă-a tăiat-o pe doamna în nouă bucăţi, ăsta nu-i un debutant… – opină plutonierul. Cine ştie câte omoruri mai are el pe conştiinţă?!…

– Eu nu-i înţeleg pe ăştia! – medită maiorul. Când te poţi bucura de libertate, de-o bere, să te plimbi, să călătoreşti, alegi să stai aşa, câteva zeci de ani, într-o cămăruţă cu un gemuleţ cu vedere spre nicăieri…

Sorin se gândise, până atunci, doar la bătaia care părea inevitabilă. Dintr-o dată, perspectiva unei vieţi după gratii îl cutremură lăuntric.

– N-am omorât-o eu! – urlă.

– Nici noi… – răspunse, calm, plutonierul. Zici că doamna-i scriitoare… Am văzut că tu nu le prea ai cu Literatura… O urai pentru meseria ei? Şi strada aleasă pentru omor poartă numele unei poete… Probabil acest detaliu te-a făcut să te pierzi cu firea şi, apucând un obiect contondent, i-ai aplicat doamnei prima lovitură… Văzând-o căzută, dintr-o dată ai resimţit – ca o arsură – întreaga mânie acumulată în ani, ştiind că stai împreună cu o scriitoare celebră, iar tu eşti un biet semidoct agramat… Atunci, orbit de furie…

– Să nu facem, totuşi, presupuneri! – propuse maiorul Melatov. Mai corect ar fi să ne spună dumnealui totul… Nu? – îl întrebă pe anchetat.

Căutând să se adune, Sorin începu să bâiguie:

– În clasa a doua primară, am găsit o scândurică… Cum mi-a plăcut, am luat-o acasă şi, apoi, o purtam tot timpul cu mine. Într-o zi, câţiva băieţi din clasă mi-au furat scândurica şi…

După ce-l privi uimit o vreme, maiorul Melatov se răsti pentru prima dată în acea zi:

– Bă! Aici eşti la Poliţie, nu la psihanalist! Nouă să ne spui cum ai comis crima! Sau îţi pare că semăn eu cu Freud? Zii! Semăn cu Freud?…

– Nu… – murmură acuzatul.

Melatov, brusc, se înveseli, adresându-se colegului său:

– Auzi, cică nu semăn?… Atâta-ţi trebuia să zici că semănăm!… – rosti cu bonomie către anchetat.

Domnul plutonier-major Onicikov nu savură gluma în exces, fiind deja preocupat de unele detalii tehnice:

– Aş zice ca, mai bine, să-l legăm de stâlp. Altfel, se tot îndoaie când îl loveşti în stomac, cum făcea ăla care-a mierlit-o luna trecută…

– Îl reechilibrez eu… – aprecie maiorul ca excesivă măsura.

– Bun – admise Onicikov -, dar iarăşi îi spargi nasul…

– Acum, asta e! Că, doar n-a venit la frizer… Îl repară doctorii, că de aia fac ei atâta şcoală…

– Dar, am zis totul! – strigă din nou Sorin.

– Ei, poate-ai mai omis unele detalii… – făcu blajin maiorul.

Pe această replică, pătrunse în încăpere domnul colonel Pencev şi, cu o privire scurtă, dădu de înţeles celor doi că ar vrea să le spună ceva mai delicat. Apoi, într-un colţ al încăperii, le comunică pe ton scăzut:

– În parte, povestea tipului s-a confirmat. Chiar a fost la hotelul Parfumierul năduşit, fiind exacte şi celelalte detalii povestite de el, cu soţia care a plecat, cu acvariul, cu telefonul care-l chema la Varna… Mai mult, s-a recoltat din cameră o mostră din părul doamnei şi, în mod categoric, e o altă persoană decât victima…

– O fi dus ăsta vreo curvă-n cameră… – propuse maiorul Melatov o soluţie de compromis.

– N-a dus… Tot personalul a confirmat că-i părul doamnei. E vopsită ca o cioară şi are părul lung şi firul întins. Victima era creaţă, tunsă scurt, şi vopsită-ntr-un fel de-oranj… Cum ăsta n-avea nici sânge pe el, cred că l-am cam reţinut degeaba…

– Păi, eu sunt încălzit oricum… – se arătă dispus Melatov. Poate-l facem să spună cu ce treabă era prin Albena…

– Termină, băi, că a spus!… Dacă socoteşti cât îi ia să facă drumul din K. şi până aici pe jos, cât s-a mai învârtit a moaca prin staţiune, nu-i rămânea vreme să comită crima…

– Dar, cât îţi ia să omori un om? – se încăpăţână Melatov. I-ai tras una şi… gata, s-a dus!

– Da, băi, însă aici avem o tranşare a victimei! Asta-ţi ia timp…

– O fi venit cu vreo maşină şi doar ne minte că a făcut drumul pe jos… – insistă maiorul, dar colonelul Pencev îi făcu semn să înceteze.

– Duceţi-l în celulă şi mai vedem ce facem cu el… Poate aranjăm să-i tragem măcar o amendă contravenţională, pentru vagabondaj… Doar n-o să ne umilim în faţa unui străin!

Cu acest punct de vedere fură de acord şi subordonaţii, chiar dacă maiorul Melatov încă regreta că se încălzise în zadar.

– Ei, poate că sunteţi obosit! – se adresă colonelul reţinutului. Vă vom duce în camera dumneavoastră, vă mai odihniţi, mâncaţi ceva, iar mai încolo, sau mâine, vom vedea cum rezolvăm problema…

Luat prin surprindere, Sorin se gândi că acesta este doar un mod eufemistic de a se da semnalul de început al torturii şi fu cuprins de-un tremur aproape convulsiv. Văzându-se din nou în celulă, se trânti pe pat, blestemându-şi inspiraţia de a alege K. pentru petrecerea concediului şi de-a se fi plimbat prin Albena.

„Bine, cel puţin, că sunt singur!” – găsi, totuşi, o palidă consolare în tot acest nefast concurs de împrejurări. Curând, i se aduse prânzul. Cum în ţara de baştină nu trecuse prin experienţe similare, piteşteanul mâncă fără tentaţia de a face comparaţii, bucatele părându-i suficient de gustoase pentru un aşezământ atât de lugubru.

---

[1] Începutul poemului În pădure de Vania Petkova (n. 1942).

.

Recomandări: Deyya, Gabi, Gabriela Raza, Lili, Schtiel.