Tosca

– Bată-vă Dumnezeu! Bată-vă Dumnezeu! Bată-vă Dumnezeu!… – bombănea, pe felurite intonații, jandarmul Sciarrone, umblând în sus și-n jos prin odaie.

S-ar putea crede că, la fel cu toată poliția romană, fusese afectat de recenta evadare a fostului consul Cesare Angelotti. Nu era, însă, așa, ci aceasta era vorba obișnuită a jandarmului, supărat în general pe lume.

Baronul Scarpia, șeful poliției, era afectat sincer. Cu Angelotti priponit sau liber, era totuna, căci consulul nu reprezenta vreo primejdie. Dar, faima instituției se clătină serios! Și, când poliția suferă vreun eșec, cine e luat de papagal? Șeful ei, normal!

– Nici urmă de el! – raportă concis agentul Spoletta.

– Bată-l Dumnezeu! – exclamă Sciarrone, dar Scarpia îi făcu semn să se potolească.

Baronul își turnă un pahar de coniac, căci se simțea ca și cum ar fi fost violat.

– Cum au reușit, dom’le, să-l scape? – făcu înciudat.

– Păi, nu-i știți pe ăia? – mută abil Spoletta vinovăția pe polițiștii mai mici în grad.

– Da’ șuturile ni le luăm noi?

– Păi, cam da! Ar mai fi o pistă…

– Care?

– Tosca.

– Floria Tosca?

– Da.

– Ce legătură are?

– Păi, evadatul e bărbat… Și, în Roma, care bărbat nu are vreo legătură cu Tosca?…

– Eu, de pildă – îi scăpă lui Scarpia.

– Tocmai! Că ați putea avea. Măcar pentru palmares…

Conform procedurilor, Spoletta o urmări pe cântăreața Tosca, îi scotoci locuința, însă nu găsi nimic. Află doar că iubitul ei este un pictoraș, Mario Cavaradossi, și raționă: Evadatul fiind bărbat, e puțin probabil să nu aibă vreo legătură cu Tosca. Ea e cu Cavaradossi. Urmând firul logic, îl săltăm pe pictor – că s-o găsi cine să termine Sant’Andrea della Valle – și, dacă-l caftește Sciarrone, ne spune tot. În cel mai rău caz, va recunoaște că el este Cesare Angelotti. Nu prea seamănă la chip și preocupări, dar dă bine la număr!

Scarpia aprobă planul, gândind că, cu acest prilej, își va îmbunătăți și palmaresul, căci Floria Tosca veni să negocieze.

– Floria Tosca! Che diluvio, che abisso di onori! – o întâmpină Scarpia, încurcând operele și citând din libretul Cenușăresei.

– În primul rând, am venit să mă interesez de soarta lui Mario Cavaradossi. Am auzit că l-ați arestat fără motiv!

– Doamnă, vă garantez că n-a fost fără motiv! Adevărat, încă nici n-am scos motivele de la el, e foarte încăpățânat!… Pe scurt, soarta sa e următoarea: pe moment, este torturat la beci și, după ce-și va recunoaște crimele, va fi executat. Cel mai probabil, mâine…

– Ce crime? – insistă cântăreața.

– V-am spus că e îndărătnic, așa că nu știm nici noi mai mult, deocamdată. Altceva aș dori să vă întreb… Ce ați fi dispusă să faceți ca să-i îmbunătățiți starea?

– Să studiez fizica cuantică! – glumi Tosca, în pofida momentului tensionat. Aș fi dispusă să fac ce se face. Asta…

– Asta ar schimba multe! Acum e torturat și viitor condamnat. Dar, ar putea deveni și încornorat…

– N-ar putea deveni doar încornorat, mai puțin torturat și făcut scăpat?

Baronul Scarpia cedă, căci Floria începuse să devină mai mult decât un simplu trofeu, parfumul femeii răvășindu-l.

– Îl știi pe doctorul Ciomu? – întrebă Tosca în dormitor.

– Nu. Cine-i?

– Nu contează atât cine e, ci ce știe să facă…

Și Tosca îi arătă lui Scarpia ultimele noutăți în domeniul chirurgiei, folosind un cuțitaș.

În acele vremuri, un mutilat nu mai putea ocupa o funcție publică și nu mai avea nicio autoritate. Mai mult, medicina era încă rudimentară, așa că un mădular amputat rămânea bun amputat. Chiar dacă, în zori, Mario Cavaradossi fu dus în fața plutonului de execuție, nimeni nu-și asumă să execute foc.

– Bată-vă Dumnezeu! Bată-vă Dumnezeu! Bată-vă Dumnezeu!… – se înfurie jandarmul Sciarrone, dar era doar un mod de a face pe nebunul, căci nici el nu se arătă dispus să tragă.

.

Recomandări: Gabriela Savitsky, Nicu, Răzvan.

Elixirul dragostei

Adina era ca o zi de primăvară. Adică, de o vedeai, îți revenea pofta de viață, după ce te smulgeai ca dintr-o iarnă în care ai stat zgribulit. Însă, deși revenea cheful de umblat pe coclauri inundate de polen, nu dispărea timiditatea. Cel puțin, nu în cazul lui Nemorino!

– Ea înseninează și cea mai mohorâtă dimineață de Februarie! – obișnuia el să spună.

– Păi, de ce nu-ți înseninezi ziua plenar? – îl întreba câte unul.

– Ezit…

– De ce, te temi de-un refuz?

– Nu neapărat! Dar, uite, ea le citește țăranilor din Tristan și Isolda, în vreme ce eu n-am reușit să citesc nici măcar Levantul… Asta mă inhibă!

Cei mai mulți ridicau din umeri, zicându-și că nici Adina nu-i tocmai zdravănă, dacă lecturează unor oameni abrutizați, sperând că aceia vor pricepe ceva, dar și Nemorino e măcar plecat cu sorcova, dacă dă atenție unor astfel de amănunte. Câte unul îl sfătuia:

– Dacă vrei să te dai cult, îți procuri câteva titluri și citești ce scrie pe coperta IV. E suficient dacă ții minte ce scrie acolo ca să faci o impresie bună și să te creadă toți că ai citit cartea!…

Dar, sfaturile înțelepte nu sunt în măsură să biruie și timiditatea. Degeaba știa acum Nemorino că Gaetano Donizetti este un mare compozitor, iar Felice Romani, un talentat libretist, căci asta nu-l determină să se ducă decis la Adina și să-i mărturisească cum prezența ei îi împrimăvărează proximitatea.

Sergentul Belcore, în schimb, sosit în sat pentru recrutări, nu păru intimidat de Tristan și Isolda și chiar o ciupi pe Adina. Nemorino i-ar fi tras vreo câteva, dar se gândi că sergentul are pregătire militară și că s-ar putea să iasă invers.

Din fericire, prin piață trecu doctorul Dulcamare, om învățat, care cumpăra din oraș vinuri bune la prețuri accesibile, și le revindea prin sate ca panaceu, cu ceva profit.

– Ceva ca să mă dorească Adina ai?

Dulcamare nu știu exact cine e Adina, dar, pentru o sumă rezonabilă, se angajă să-l facă pe tânărul nostru fericit:

– Cum nu! Bei din sticla asta și nu doar Adina va fi interesată!…

– Ce conține?

– L’elisir d’amore, Elixirul dragostei…

Răvășit de dorință, Nemorino plăti și bău sticla una-două.

– Nu simt mare lucru! – făcu el.

– Păi, dă-i și cu tărie! – îl învăță doctorul.

Cârciuma fiind în apropiere, Nemorino își luă pe datorie – căci dăduse tot ce avea la el doctorului – trei bărdace de rachiu. Dintr-o dată, timiditatea i se aneantiză precum sufletul unui budhist trecut în lumile superioare. Se duse drept în mijlocul pieței, îi smulse Adinei cartea cu Tristan și Isolda, râse ca prostul, îi trase un picior sergentului Belcore și declară că Horia Roman Patapievici este un papagal vopsit.

Șocată inițial, Adina se amuză ulterior și-i spuse lui Nemorino că a înțeles aluzia, mai ales că elixirul dragostei îi conferi flăcăului și argumente,  dar că ar fi mai bine să discute mai în detaliu când își va reveni din băutură.

Chiar din acea seară, primăvara se instaură în căminul lui Nemorino, și dură cât durează astfel de lucruri.

.

Recomandări: Gabriela Savitsky, Mirela Pete, Carmen.

În puține cuvinte

 

Raul încerca demult să o cunoască pe Melania mai îndeaproape. Într-un târziu, a reușit.

– Cum a fost? – întrebarăm, când reveni în Dinar.

– Ca Bayern München cu Barcelona!

– Ai marcat de patru ori?

– Plus trei penalty-uri care nu s-au dat! – explică el, dar nu ne-am prins.

.

Recomandări: Carmen, Mirela Pete, Gabriela Savitsky, Vienela.

Caritate

– În vreme ce Aurel folosește un spray obișnuit, Cosmin se dă doar cu Adidas action 3 – le explicai colegilor din Dinar.

– Și, atunci, de ce-ți mută nasul amândoi? – se miră domnul plutonier-major Onici. Că, ăștia, dacă săvârșesc o infracțiune în mijlocul câmpului, îi găsești și după trei zile, după miros!…

– Face parte din masculinitatea lor… – căutai să explic, dar mai mult să-mi ofer mie o explicație. Poate e și din cauză că nu folosesc săpun în prealabil, iar tuburile de spray din pubele sunt de multe ori goale…

– Posibil… – făcu Raul.

– Ce-ar fi – interveni Caius – să ne facem pomană cu ei și, de Florii, să le dăm câte-un săpun și-un tub de spray?

– E prea mult! – opină domnul plutonier. Cosmin a venit aici doar o dată, accidental, dar Aurel vine toată ziua. Îi dăm doar lui Aurel. În felul acesta, îi oferim prilejul și lui Cosmin să moară de invidie și, de Paști, îl vom putea folosi ca exemplu negativ, în scop pedagogic…

.

Recomandări: Lili, Nono, Vienela.

Norma

Pășind în crângul sacru, marea preoteasă Norma adulmecă și privirea-i căpătă luciri de oțel:

– Aici a fost un bărbat! Mirosul nu m-a înșelat niciodată!…

– Ce bărbat? – se miră Clotilde.

Tânăra druidă poate nu se exprimă tocmai corect, căci nu ceruse identitatea aceluia, ci se miră cum poți adulmeca o nălucă într-un spațiu deschis, în care vântul suflă încotro voiește, în pofida stejarilor care mai fac un oarecare paravan. Norma luă întrebarea la propriu:

– Nu știu ce bărbat, lasă-mă să mă concentrez! Unul, oricum, cu gânduri necurate…

Proconsulul Pollione nu era nici pe departe vreun nespălat, ca să poată fi detectat, și nici vreun cochet, care să se dea cu parfumuri. Gânduri nu întru totul pure va fi avut, căci venise în crâng după Adalgisa. Norma începuse, prin cine știe ce instinct, să bănuiască ceva, însă nu desluși chiar instantaneu ce se petrecuse.

– N-o fi fost Oroveso? – încercă Clotilde să ajute.

– Exclus! După el, rămâne un miros fizic, pătrunzător, ca și cum cepe, ridichi și cartofi ar fi putrezit într-o găleată, ăla-ți mută nasul și-n vârf de munte!… Aici, simt mai mult vinovăție… Cineva o fi atentat la vreo preoteasă. Adică, la Adalgisa.

– De ce taman la ea?

– Păi, e singura tânără și faină. Flavia, sărmana, e doar tânără. Dacă i-ar da vreunui libretist prin minte să scrie despre noi, iar zice Flavio, la cum arată… Așa că rămâne doar Adalgisa.

– Și eu? – vru să mai afle Clotilde, nepărând tocmai măgulită.

– Tu ești cu mine – găsi Norma o ieșire decentă. S-o luăm metodic… Un bărbat a trecut pe aici. Cum nu pute, înseamnă că nu e gal de-al nostru, ci roman. Or, ce alt roman, în afară de Pollione, ar avea tupeul să vină în crâng? A răpit-o pe Adalgisa! Bine, nu zic c-a luat-o cu sila, că și aia… numai la preoția ei nu-i stătea mintea!

– Eu am încercat să-i spun…

– Ai încercat pe dracu! – scurtă marea preoteasă discuția.

Într-adevăr, Adalgisa era de negăsit. Oroveso înmiresmă luminișul, în modul său inconfundabil și, auzind de dispariție, ridică din umeri:

– Cap de bărbat! Gândește cu… iartă-mă, Cernunnos! Împăratul are încredere în el, îl numește consul, și el își compromite cariera pentru una care nici măcar nu este de religia lui!…

– Chiar! – făcu Norma, care neglijase acest aspect. O fi vreun ecumenist avant la lettre… Porcul! De fapt, ce religie au romanii? Trântesc la zei din toate colțurile lumii, le pocesc numele, și se comportă ca și cum transcendentul nici n-ar fi!… Uneori, chiar mi-aș dori să devină creștini toți!

Oroveso se miră de atâta cruzime. În opinia lui, Norma se supărase disproporționat. Doar dacă nu cumva…

„Oare și Norma?” – se întrebă, apoi dădu a lehamite din mână: „În definitiv, de ce nu? Ce dacă-i mare preoteasă, nu-i și ea tot femeie? Că-i zicem noi Casta Diva, asta-i mai mult așa… o glumă locală!”

.

Recomandări: Mirela Pete, Gabriela Savitsky, Nicu, Nono, Roxana Simona Poclid, Jurnal de Sotie, Vienela.

Cavalleria rusticana

Cum Lola era măritată cu Alfio, iar Turiddu urma să se cunune cu Santuzza, poate părea că avem de-a face cu două tinere familii normale, într-o societate așezată. Dar, uneori, lucrurile sunt mai încurcate decât par!

Turiddu fusese cu Lola, înainte de-a merge la armată. În vreme ce el se instruia, Lola se gândi că, poate, pe-acolo, cine știe cu ce boli se va pricopsi, dacă nu cumva o să capete predispoziție spre alte apucături, destul de rău privite într-o epocă dominată de bigotism. Cum fac fetele adeseori, Lola se consolă cu Alfio.

„Pagubă-n ciuperci!” – își zise Turiddu, revenit acasă. „Mă voi consola, la rându-mi, cu Santuzza!”.

Nu-i, însă, atât de simplu! Ce-a fost, revine, iar ce n-a fost, te întrebi adeseori cam cum ar fi. Bărbatul este cel puțin la fel de curios ca și pisica, mai ales când bea. Într-o noapte, Turiddu ieși de la birt și-i veni gust să cânte Siciliana sub ferestrele Lolei. Alfio ignoră cântecul, gândindu-se că, dacă iese din casă, poate o ia în freză. Cât despre Lola, niciodată nu apreciase talentul de tenor al lui Turiddu.

Santuzza așteptă răbdătoare ca soțul său să revină. Suflet curat, nu se gândi la Lola, ci crezuse până spre ziuă că Turiddu s-a încurcat la vreo partidă de cărți. Când acesta sosi răvășit, se prinse că-i ceva mai complicat.

Alfio obișnuia, spre deosebire de Turiddu, să bea de dimineață.

– Da’ s-a cântat ceva la tine astă noapte! – îl zgândăriră câțiva, sosiți la fel de matinal în birt.

– Pe bune? Am dormit lemn, n-am auzit nimic! – pară Alfio.

– Mda? Sau te-ai gândit să n-o iei în freză?

Râsetele celorlalți îl convinseră pe Alfio că, dacă nu-l înfruntă pe Turiddu, îl vor ține toți de papagal. Așa că-l provocă la duel în aceeași zi:

– Vom bea pahar după pahar, până unul dintre noi cade lat!

– Perfect! – acceptă Turiddu provocarea.

Degeaba imploră Santuzza, degeaba plânse, degeaba se rugă Sfântului Anton de Padova, căci o femeie îi aduse spre seară tragica veste:

– Turiddu al tău e muci! Trei zile, numai cu zeamă de varză să-l ții!… Poate, și-un pic de iaurt.

„O poveste banală!” – își vor zice, poate, sibienii. Însă, nu-i așa, căci în acel ținut nu este obiceiul să se bea chiar până în pragul comei alcoolice.

.

Recomandări: Gabriela Savitsky, Mirela Pete, Zina, Zinaida.

Ducele de Mantova

După ce-a ciupit-o de fund pe contesa de Ceprano, ducele de Mantova deveni țintă. Contele de Ceprano fiind proprietarul postului de televiziune Ba Uno, își asmuți toți deontologii împotriva ducelui.

Cum fac aristocrații în general, ducele de Mantova se amuza văzând, seară de seară, că este umplut de scuipat, fie că era emisiunea lui Roberto, fie aceea, mai târzie, în care Bancio o făcea singur. De fapt, la Ba Uno, orice emisiune sugera solitudinea, chiar dacă erau mai mulți invitați.

Astfel, ducele fu făcut afemeiat, ceea ce nu era departe de adevăr, cheltuitor, chestiune cu care ducele de Mantova chiar se mândrea, gurmand, ca și cum un nobil ar trebui să mănânce pulpe de pui cu cartofi prăjiți, și cartofor, ceea ce era o tâmpenie, ducele preferând Opera.

Campania continuă vreo doi ani. Deși om înțelegător, ducele deja se supără: „Aceleași prostii, nu mai au niciun haz! Înțeleg, contele s-a supărat că i-am ciupit nevasta! Dar, asta a fost demult, eram și beat, plus că de atunci i-am și mulțumit-o plenar și am trecut la altele! Deja, individul a făcut o obsesie!…”

Curând, însă, Roberto îl numi baron local. Era prea mult, așa că interveni telefonic în emisiune:

– Auzi, baron ești tu cu mă-ta, eu sunt duce! Porco maiale!…

– Domnul duce, de ce mă înjurați? – se bâlbâi Roberto. Am vrut doar să vă întreb, la punctul numărul unu…

– La punctul numărul unu… – răspunse ducele de Mantova, și-i spuse ce să facă el și cu contele de Ceprano.

Întreagă redacția de la Ba Uno intră în alertă și pregăti atacuri dure pentru a doua zi. Dar, peste noapte, Sparafucile nu pierdu vremea, îmbulinându-l pe conte, așa că dimineața sosi cu un cer neverosimil de senin, cu contele în arestul Poliției, și cu ducele de Mantova nou patron la Ba Uno.

– Să trăiți, Părintele și Binefăcătorul nostru! – spuseră toți redactorii, aliniați frumos.

Când ducele se apropie să dea mâna cu Bancio, acela își feri fața cu mâinile, iar Roberto făcu pe el. Dar, ducele nu era un om răzbunător.

– Ați spus despre mine că sunt afemeiat și frivol…

– Vai, patroane, n-o luați chiar așa!…

– Lăsați, că sunt! De ce să ne mințim singuri? Așa că, de acum, tot ce aveți, mame, surori, neveste, fiice, amante, nepoate, verișoare, cunoștințe, le puneți pe o listă și le trimiteți la mine, conform unui grafic atent stabilit! Începeți cu soția lui Roberto.

– Dar, mâine e programată la dentist… – murmură Roberto.

– Și azi ce are?

– Azi nu are nimic, e liberă!

– Perfect!

Dintr-o dată, postul deveni mult mai interesant, căci acum era înjurat contele de Ceprano. Ducele introduse și o tradiție nouă: anual, de Florii, salariații își vor putea exprima sentimentele de gratitudine față de patron, într-o serbare. Primul sui pe scenă Roberto:

– Sunt un simplu tonomat

Ducelui să-i fiu pe plac…

– Și faci rime de căcat! – completă ducele de Mantova, spre hazul general.

Bancio râdea cel mai tare, deși știa că va urca și el pe scenă, îndată după Raluca de la Meteo.

.

Recomandări: Onu, Gabriela Savitsky, Theodora Marinescu, Dumitru Agachi.

Călugăreni

Vara lui 1595. Căldură cum n-a mai fost demult! Adevărat, se și aprinseră câteva căruțe cu coviltir, însă și soarele de August…

Valahii erau doar vreo zece mii, cu tot cu secui, albanezi, unguri și moldoveni. Turcii, câtă frunză și iarbă, adică aproape de două ori mai mulți! O vreme, bătălia păru indecisă, apoi devenise tot mai clar că otomanii mănâncă bătaie. Sinan Pașa deja se interesa de un stomatolog bun și înjura decizia cu CAS-ul și coplata.

Ca în mai toate bătăliile din ultimii ani, căpitanul Cocea se acoperi de glorie. Ponderat în alte împrejurări, când vedea turci devenea fiară. Veni la ai săi cu paloșul plin de sânge. Frații Buzești nu ziseră nimic, doar își dădeau coate.

Albert Kiraly zâmbi și el:

– Tăiași ceva la ei!…

– Păi? Spurcăciunile! Eu vreau, în țara mea, catedrale, operă, Monteverdi, nu manele, ciuri-buri și poponari!…

Buzeștii își mușcară limbile, ca să nu râdă.

– Păi, ce-ai cu poponarii? – îl întărâtă Albert.

– Cum, ce am! Ei se bulangesc și pe urmă, ca să-și completeze efectivele, cer copii de-a gata de la alții, că ei nu-s în stare să-și facă! Ăștia, dacă-i lași, sunt în stare să legalizeze adopția de copii de către găozari!

– Mda… – făcu secuiul. Deși, poate, ar trebui să fim mai toleranți! Ai încercat vreodată să te pui în locul lor? Campanii lungi, marșuri de colo-colo, sate în care au rămas doar babele și două găini… Îți mai vine!…

Căpitanul Cocea doar se uită urât. Dacă n-ar fi fost obosit după bătălie, cred că i-ar fi tras vreo câteva lui Kiraly. 

.

Recomandări: Carmen, Mirela Pete.

Rigoletto

Ca să nu fiu nepoliticos, pot afirma că Gilda a fost interesantă vreme de vreo două ceasuri. Cam ca o moluscă, senzitiv vorbind, era, totuși, superioară. Apoi, pe când fumam țigara de după, i-am spus-o direct:

– Între noi, totul s-a terminat!

– De ce? – întrebă tânăra sedusă.

– Eu am avut încredere în tine – îi explicai cu răbdare -, dar tu ai celulită și sânii mici!…

– Dar, mi-ai promis…! – începu ea să nege evidența.

– Scârț! Ți-am promis!… Oamenii promit multe. Băncile îți spun să dormi fără grijă, misiții zic că dracu-lacu, reclamele te-ndeamnă la cele mai…

Gilda înțelesese și începu să plângă, prilej s-o dau afară. Din ușă, mai încercă:

– Dacă află tata…

– Păi, poți face în așa fel încât să nu afle. Și, dacă află, tot aia! Un bufon! Ca bărbat, el face, într-un mod diferit, ceea ce probabil vei face și tu…

– Am să-mi dau foc! – amenință Gilda.

– Dă-ți!

– La o oră de maximă audiență!

– Perfect!

– Trec la greco-catolici!

– Treci!

– Intru în greva foamei!

– Intră!

N-am cedat niciunui șantaj. Plecă, dispărând în curând după colț. Afară, se puse o ploaie ca în filmele americane.

Puțin, mă simțeam vinovat. Curând, însă, uitai de Gilda și începui să-i cânt Maddalenei:

– Bella figlia dell’Amore…

.

Recomandări: Ninulescu, Dumitru Agachi, Almanahe, Cella, Gabriela Savitsky, Theodora Marinescu.

Amor și Marcel

Ajuns către patruzeci de ani, Marcel se poate lăuda că întotdeauna a avut cu ce, cu cine și unde, însă niciodată în același timp. Acum om așezat și relativ prosper, are cu cine și unde. Dar, ca mai întotdeauna, trebuia să fie și-un detaliu care să i se împotrivească.

Din fericire, Anteros, preotul de la templul lui Amor, era foarte priceput. Marcel ajunse, inevitabil, la el.

– Nu știu cum să explic… – începu pârguitul bărbat.

– Păi, ce să mai explici? Astrele îmi spun că ai o lipsă, o absență care te macină dureros! – îl întrerupse Anteros.

– Exact!

– Așa cum unora le lipsește un berbec fript ori, altora, banii, ție-ți lipsește…

– Da! Da! Da! Ce-ar trebui să fac?

– Esențialul! Eu îți dau apa asta s-o bei, spun rugăciunile necesare, iar tu te faci că pricepi aluziile anterioare…

– Ce aluzii? – se făcu Marcel să nu înțeleagă.

– Ce vorbirăm noi… Despre bani, berbeci…

Deși pricepea mai greu, nefericitul în dragoste înțelese să se caute în pungă, numărându-i lui Anteros cinci drahme.

– O, pașă, cât de darnic ești!… – zise preotul, dar Marcel nu se prinse.

– Berbecul îl jertfesc acasă? – mai întrebă individul.

– Îl jertfești unde ai poftă, îl gătești savant și-l aduci aici!

– Dar, dacă Amor e pretutindeni, de ce să-l aduc aici?

– Întâi, noi suntem politeiști, așa că zeii noștri, fiind mulți, nu pot avea omniprezența, chiar dacă-s foarte vioi și ajung lesne dintr-o parte în alta. Apoi, Amor o hălădui pe unde crede el de cuviință, dar eu sunt legat de templu…

Spre seară, Marcel reveni cu berbecul, iar Anteros îi dădu apa fermecată.

– Ai spus și rugăciunile?

– Evident! – minți preotul, gândindu-se că, pentru cinci drahme, a pierdut destul timp și să trăncănească.

Trebuie că apa avu oarecare efect, căci Marcel reveni, după două zile, destul de răvășit.

– Ei, cum e? – îl întrebă preotul lui Amor.

– Ceva simt… Sunt mistuit de sentimente…

– Imbolduri! – îl corectă preotul.

– Sau imbolduri… Dar, acestea nu au finalitate!

– Ba, finalitate cred că au, dar, e flască – veni diagnosticul. Câți berbeci mai ai?

– Aș mai avea ceva găini… – căută Marcel o ieșire.

– Mda… Și eu, aș mai avea și altceva de lucru…

Marcel se mai scobi de cinci drahme, iar Anteros oftă, zicându-și în gând: „Ăsta-i ori prost, ori bănățean!”.

.

Recomandări: Gabriela Savitsky.