Foto: Alex Mazilu

.

 

I.

Uneori, lui Victor i se făcea dor de Violeta ca de-o pomană electorală! Adevărat, şi Violetei îi era dor câteodată, însă mai rar şi, în plus, cei doi adeseori nu se sincronizau.

„Trebuie s-o impresionez cumva, astfel ca dorinţa ei să fie permanentă o perioadă mai lungă de timp!” – îşi zise bărbatul, gândindu-se ce anume ar putea-o mişca într-o asemenea măsură. Bijuterii îi oferă şi alţii, astfel că ar fi oarecum plat să se înfăţişeze cu cine ştie ce coliere. Inelul s-ar putea interpreta, fără a mai adăuga că lui Victor îi displace să simtă metal pe spate. Fără îndoială, însă, va găsi el ceva!

Pornind de la mărunţişuri, eroul nostru ajunse un maestru incontestabil în furturi spectaculoase, încununarea activităţii sale fiind subtilizarea unui tramvai din Bruxelles. Poate, dacă n-ar fi chefuit cu prietenii în măgăoaia de metal, nici n-ar fi fost prins şi, implicit, repatriat. Fireşte, a declarat că nu ştie nimic despre furt, susţinând că a găsit tramvaiul acolo, dar era greu de crezut că un cetăţean român care locuieşte ilegal în Belgia nimereşte în plin câmp taman peste un tramvai furat în ajun. „Dar, să găseşti tramvaie în câmp e mai plauzibil? Nu vedeţi că totul se leagă?” – pledă el, mai bine ca un avocat. Însă singur Victor fu legat, figurat vorbind, adică urcat pe o cursă către Bucureşti.

„Oricum, n-o să-i duc Violetei un tramvai, deşi ar fi haios” – îşi zise, scormonindu-şi mintea pentru a-şi aminti preferinţele femeii de care, mai cu seamă în strălucirea soarelui de Aprilie, i se face adeseori dor.

„Dor! Pe naiba! Sunt mistuit de pofte, asta e! Mă stăpânesc patimile!…”  Amintindu-şi pe dată că nu se află la spovedanie, părăsi curând mustrările de conştiinţă – ori ce-or fi fost – şi reveni la chestiunea care-l preocupa în mod predilect, chiar dacă mintea-i era bântuită şi de alte prostii.

Brusc, îşi aminti de Ilie Izbiceanu, plastician despre care, în mod cu totul nefiresc, Violeta susţine că este magistral. În opinia lui Victor, era doar un bou infatuat, având în comun cu arta cam cât avea el cu zborurile cosmice. Lucrările sale, ca să le numim în vreun fel, erau simple vreascuri prinse între ele cu sfori şi, uneori, cu chewing gum, clefăită în prealabil. „Cică, o nouă viziune asupra lumii, abstractul extramundan plonjând în cotinianeitatea banalizată şi banalizantă!… Măcar eu, când mă piş în gang, n-am pretenţia că fac artă, deşi criticii ar putea să susţină asta, contra unui coniac bun!”

În anumite cercuri, Ilie Izbiceanu era numit I.I., însă, cum restul lumii se gândea mai degrabă la fostul preşedinte Ion Iliescu, nu se abuza de aceste iniţiale. Dar, influenţat de Violeta, Victor îi spunea sculptorului – sau ce dracu o fi – I.I.-ul, măcar că întotdeauna o făcea cu ranchiună. „Adică, ăla-i magistral, iar pe mine mă caută doar când îi dau ghes hormonii!”

Cum toate în univers sunt complementare, Victor avu brusc o iluminare, dându-şi seama că tocmai I.I.-ul i-ar putea rezolva problema. Izbiceanu tocmai expunea câteva aiureli de-ale sale la Muzeul de Artă din Caracal, locaţie din care putea să fure oricine, cu atât mai mult el, cel care subtilizase şi-un tramvai din Bruxelles.

„Am să-l fur pe Prometeu şi-l voi dărui Violetei” – decise.

Prometeu era tot o tâmpenie de-a lui Izbiceanu, însă aşa-i pusese numele.

.

Recomandări: Caius, Shayna, Vlad Vâlceanu, Schtiel, Rokssana, Gabriela Ilieş, Mirela Pete.

 

Anunțuri