III.

            Costache ocupa de treizeci de ani postul de paznic de noapte al Muzeului de Artă din Caracal, astfel că oamenii se obişnuiră să ia starea de lucruri ca pe-un dat, fără să analizeze mai profund şi să-şi dea seama că acesta era cel mai vrednic de râvnit post al urbei. Dacă ceilalţi aveau toţi de cărat câte ceva, fie şi hârţoage, singur Costache se bucura, noapte de noapte, de pacea absolută, mergând la culcare într-o săliţă anexă ori făcând pasienţe. Plutonierul Gigurtu mai obişnuia să vină cu câte-o sticlă atunci când patrula în zonă şi vremea era câinoasă, însă nici aceasta nu-l deranja, deoarece lui Costache îi plăcea băutura, iar plutonierul nu era vreun pisălog, ca să-l tulbure de la pasienţe.

            Costache se mai numea şi Florea, însă cum aproape nimeni nu ştia dacă e Costache Florea sau Florea Costache, toţi preferau să-i spună, simplu, Costache. De altfel, onomastica sudistă generează deseori astfel de dileme, motiv pentru care se uzează mai mult de porecle. Costache, însă, nu avea vreo poreclă. În şcoală, i-au mai zis colegii ba Minitehnicus, ba Dim Dunăreanu, pentru că citea Cutezătorii cu religiozitate, dar niciun supranume n-a rezistat, eroul rămânând tot Costache.

            Şcoala nu i-a prea plăcut. Într-a şasea, învăţase să-şi pocnească arătătorul de mijlociu, printr-o mişcare continuă a mâinii, astfel încât să imite castanietele. Profesorul de Istorie îl întrerupse brutal din recital, spunându-i că „totul are o limită!”. Ora următoare, la un test, întrebat în cât timp trebuie date răspunsurile la cele trei întrebări, profesorul spuse că nu e nicio limită de timp. „Adică, cum, totul are o limită, da’ la test e nelimitat?” – se întrebă Costache, concluzionând că şcoala e un nod de contradicţii şi că scoate tâmpiţi. Ultimei supoziţii i s-au raliat, în decenii, şi personalităţi importante ale politicii autohtone, dar asta nu avea de unde s-o ştie Costache pe atunci.

            Cum-necum, Costache absolvi bacalaureatul şi, după satisfacerea stagiului militar la UM 0391, profită de faptul că tatăl său lucra în alimentaţia publică şi se cunoştea bine cu directorul muzeului, astfel că-şi începu o lungă şi plină de satisfacţii carieră, angajându-se paznic la muzeu.

            De-a lungul anilor, văzuse zeci, poate sute de expoziţii, pe lângă exponatele permanente, dintre care se remarca un peisaj al Micaelei Eleutheriade. Dar, cel mai mult îl impresionaseră întâlnirile cu autorii, pe aici trecând Marin Sorescu şi Nichita Stănescu, despre cel din urmă aflând cu surprindere că este bărbat, deşi-l chema Nichita. Poate n-ar fi trebuit să se mire, dat fiind că şi el se numea Florea, adică avea tot un nume cu terminaţia în vocala a. De câte ori se organizau întâlniri cu autori, sarcina paznicului devenea mult mai dificilă, directorul – de fapt, directorii, că s-au mai schimbat – cerându-i să fie foarte vigilent, ca nu cumva să şparlească vreunul din băutură. Oricum, după primul şoc, Nichita-l impresionă profund, deoarece a băut ca un zeu!

            Văzând atâtea lucrări în turele de zi, ba chiar şi înnoptând cu ele, Costache îşi făcu o oarecare idee despre Artă, cu toate că era mai preocupat de pasienţe. Astfel că expoziţia lui Ilie Izbiceanu o socoti o ciudăţenie.

„Dedublare, Risc maxim, Galaxie, Orfeu… Ce titluri! De ce mă-sa nu s-a făcut poet, că pare să le aibă mai mult cu vrăjeala decât cu sculptura? Măcar atât ştiu şi eu, că la sculptură iei un material şi pui dalta sau polizorul pe el ca să scoţi ceva, fie şi-o tâmpenie, da’ ăsta leagă între ele crengi, le mai mâzgăleşte cu vopsele şi le atârnă cu sfori! Dacă nu eram aici când a instalat  expoziţia, riscam să mă iau de Marieta, reproşându-i că n-a adunat gunoiul!… Deşi, lemnul ăla de la Prometeu, care vine cam ca un braţ, ar fi numai bun ca să te scarpini pe spate…”

            Ajuns aici cu meditaţiile, Costache râdea singur, închipuindu-şi cum ar proceda, chiar dacă se scărpină în continuare frecându-se de tocul uşii.

            Prezent şi la vernisaj, Costache observă cu surprindere o femeie care părea fascinată de Prometeu. Era Violeta.

„Aşa ceva mi-a recomandat mie medicul!” – glumi în gând paznicul, vrăjit. „Oare ce-o fi găsit la Prometeu ăla? O fi mâncând-o şi pe ea şi vrea să se scarpine? Că aş putea s-o ajut…”

            Paznicul pufni din nou în râs, însă, femeia privindu-l cu reproş, se strădui mai apoi să fie serios şi să nu se zgâiască la ea chiar ca un nesimţit. Un gând, însă, prinse a-i încolţi în minte: „Ce-ar fi, dacă mai revine, să fur lucrarea şi să i-o dăruiesc? Poate-poate… Oricum n-o să bage nimeni de seamă!”

            Desigur, era doar o idee extravagantă, Costache fiind, în felul său, un om serios, astfel încât ar fi greu să ni-l închipuim trecând la fapte. Cu toate acestea, stimulentul era unul de natură a împinge mulţi bărbaţi trecuţi de a doua tinereţe la acţiuni nesăbuite.

.

Recomandări: Carmen, Cristi Milla, Freestyler, Gabi123, Gabriela Elena, Haicăsepoate, Luna pătrată, Ragnar, Rokssana, Supravieţuitor, Tanya, Teo Negură, Theodora Marinescu.