Foto: Kriszti Lisztes

2.

 

 

 

Nu s-ar putea spune despre Aurel că ar fi manifestat vreodată curiozităţi maladive. În anii de şcoală, i se părea mulţumitor să afle noutăţile expuse de profesori la ore, plus ce mai citea pe acasă, însă n-a fost niciodată interesat de viaţa de familie a cadrelor didactice, nici pe unde ori cât beau profii, după cum nu-l interesa nici măcar, dintre colegi, cine cu cine e combinat. Fireşte, era privit ca o ciudăţenie, însă, neamestecându-se în treburile altora, nu atrăgea nici ranchiuna colegilor, astfel că-i era indiferent modul în care era perceput. Ulterior, mutându-se la bloc, nici prin gând nu-i trecuse să asculte la uşi, să urmărească noaptea cine intră ori cine iese, şi cu atât mai puţin să scormonească în gunoi, pentru a afla ce are fiecare locatar în casă şi căror obiceiuri i-a căzut pradă. Schimbă apoi câteva locuri de muncă, fără a se sinchisi vreodată de pilele altora ori de cât chiuleşte unul sau altul.

Este aproape de la sine înţeles că nici trecutul Simonei nu-l interesă, după cum îl plictiseau şi emisiunile în care se dezvăluia cât au mai furat oamenii politici. „Să fure, da’ să ţină cont că eşti şi tu hoţ ca ei şi să te respecte!” – îşi spunea, schimbând canalul pentru a găsi ceva constructiv.

N-ar trebui înţeles, însă, că Aurel nu manifesta niciun fel de curiozităţi. De copil îşi vădi deja înclinaţia către cercetarea ştiinţifică, biblioteca de acasă, destul de generoasă, o epuiză prin liceu şi, în general, avea permanent câteva domenii de interes, pe care le epuiza, pentru a reveni asupra lor după o vreme, la un alt nivel de înţelegere. În schimb, curiozităţile maladive nu se prindeau de el, fleacurile fiindu-i aproape cu totul indiferente.

Totuşi, o curiozitate nefirească – cel puţin – se manifestă şi-n cazul său. Dacă dezavua pe aceia – rari, ce-i drept! – care se întrebau cum ar fi să te mănânce nu pielea, ci organele interne, şi cum te-ai putea scărpina în atare caz, avu şi Marcel o fantasmă oarecum înrudită, chiar dacă nu legată de mâncărime, dorindu-şi să afle ce experiezi când un glonţ îţi străbate creierul. Cu totul străin lui gândul sinuciderii, ci doar senzaţia îi stârnea curiozitatea, dacă o putem numi astfel, deoarece în timp deveni aproape o nevoie fizică. Ca orice om cu înclinaţii către cercetarea ştiinţifică, Aurel îşi procură un revolver. Prietenul care i-l livrase se cam codi, însă Relu îl asigură că n-are de gând să-l folosească pe semeni, ci doar aşa… să-l aibă. Evident, îl şi plăti cât nu făcea, dar evită astfel birocraţia solicitării unui permis de port-armă.

„Să fie ca o arsură, ori ca un ger? Apuci să auzi detunătura? E posibil să resimţi ceva înrudit cu beatitudinea? O fi dureros? Fireşte, trece şi prin os, asta n-ai cum să eviţi!…”

Aurel şi-ar fi dorit experienţa strict pe creier, însă înţelese din start că nu poate evita perforarea craniului. Apoi, se concentră spre a-şi simţi creierul, astfel încât să stabilească un loc propice pentru a lipi ţeava, astfel încât urmarea să nu fie letală.

Ca un fulger, îl mai năpădiră câteva gânduri: „Mă vor găsi la vreme? Dat fiind că folosesc o armă de foc procurată ilegal, nu se vor declanşa cercetări inoportune? Oare n-ar fi fost mai bine să-mi plătesc, în ultimii doi ani, CAS-ul?”

Era, însă, prea târziu, deoarece apăsase deja pe trăgaci. „A fost prea rapid, n-am simţit nimic” – îi mai veni, deşi n-ar fi putut spune cu certitudine că prin minte.

.

Recomandări: Ana Usca, Ilarie, Caius, Cristian Dima, Manole.