Pictură de Matei Enric

.

CAPITOLUL I

Care povesteşte despre felul de viaţă al domnului Chihleanu de la Margina

Localitate însemnată, în care opresc parte dintre trenurile accelerate, Margina poate nu şi-ar fi dobândit un cine ştie ce renume dacă într-însa n-ar fi trăit domnul Chihleanu. A trăit este, evident, un fel de-a vorbi, căci în acea urbe din zona de vest a ţării e dificil să trăieşti cu adevărat, de vreme ce nici măcar trenurile nu opresc întotdeauna, ca să nu mai vorbim despre autoturisme. Orice şofer care se respectă face popas fie-n Lugoj, fie la Deva, în cel mai rău caz optând pentru Ilia. Însă ca să opreşti în Margina trebuie ori că ai vreo pană, ori că ai o treabă foarte precisă acolo, ori că aşa ţi-a venit poftă, să faci ceva cu totul şi cu totul excentric. Adevărat, democraţia îmbogăţise urbea cu patru baruri, în schimb o şi depopulă, chiar dacă nu fusese niciodată excesiv de locuită.

Rezumând, dacă e prea pretenţios să spunem că domnul Chihleanu trăia în localitate, putem afirma cu fermitate că-şi trecea zilele acolo, aspect asupra căruia toţi cercetătorii şi biografii au căzut de acord.

Zilele se succedau nopţilor şi treceau în discuţii de rutină: „Ce faci? Bine, da’ tu? Bine şi eu. Azi o să fie cald. Poate vine o ploaie. Nu prea cred, deşi s-ar putea”. Totuşi, domnul Chihleanu reuşea să se sustragă parţial acestui ritual, povestind adeseori cu preotul paroh şi cu bărbierul Grigorie, oameni mai destupaţi la minte şi care nu zăboveau strict asupra capriciilor vremii.

În zadar am vorbi, însă, despre domnul Chihleanu, dacă nu am aminti neostoita sa pasiune pentru lectură, astfel că eroul nostru îşi procurase sumedenie de cărţi. Mai lesne urcau tomurile proaspăt achiziţionate până-n apartamentul său de la etajul unu decât o făcea adeseori apa prin instalaţiile blocului. Dar, dacă putea să care apă cu găleata de la pompă ca să aibă pentru closet, cu atât mai lesne îi venea domnului Chihleanu să-şi aducă scrierile procurate de te miri unde, căci în oraş nu era librărie, iar la biserică se aducea mai mult Visul Maicii Domnului. Cum-necum, eroul nostru îşi tapetă toţi pereţii cu rafturi în care, pe două rânduri, înghesuise Sfinţii Părinţi, Biblii – de la 1686 şi până la Septuaginta românească, istorii, tratate de botanică, albume de artă, biografii, monografii, critică literară, folclor, dicţionare şi, evident, literatură. Aceasta din urmă avea să-l şi tulbure pe împătimitul cititor, inducându-i treptat ideea că Aristocraţia – în înţeles larg – e singura vrednică de laudă, în planul mundan, şi că o dată cu anul 1918 omenirea a cam început să se ducă dracului în mod mai accentuat decât o făcuse până atunci, bulversând valorile şi momind paria să creadă că ar avea vreo justificare în a fojgăi după satisfacţii grosiere.

Amintindu-şi că, pe linie maternă, are o străbunică din familia aristocratică vieneză von Glünicke, domnului Chihleanu îi înmuguri gândul oarecum năstruşnic de-a reînvia apusa Aristocraţie, repunând-o în toate drepturile, paria urmând a-şi cunoaşte lungul nasului, mulţumiţi să muncească cu devotament şi cu spor pentru traiul tihnit al aristocraţilor, prinşi cu creaţiile superioare. Conştient că în democraţie nu va putea folosi revolverul – pe care, de altfel, nici nu-l avea! – ca să impună aceste valori, eroul nostru decise să se folosească strict de puterea cuvântului, a exemplului personal, ca şi de-un anumit farmec cu care fusese înzestrat, farmec nu neapărat irezistibil, dar cu o oarecare putere de seducţie, totuşi.

Nimeni nu s-ar gândi, şi nici înverşunatul nostru cititor n-a făcut-o, că această primenire a lumii întregi ar fi putut începe în Margina! În urbe, de altfel, eroul era cunoscut tuturor ca ăla cu păsărele, sau drept cel căruia-i filează o lampă, doar amintita depopulare ferindu-l de batjocuri mai mari. Astfel că aristocratul decise să meargă, pentru început, la Timişoara, unde există nu doar o echipă de fotbal de prima ligă, ci chiar şi-o Universitate, ca să nu mai amintim de localurile în care, negreşit, se vehiculează idei înalte!

E de la sine înţeles că un aristocrat nu putea porni într-o asemenea cruciadă – ca să numim astfel întreprinderea sa – nici pe jos, şi nici cu trenul personal – din care, coborând, putea păstra multă vreme mirosul neplăcut de closet. Din fericire, domnul Chihleanu poseda un autoturism elegant, marca Matiz. Vajnicul descendent al familiei von Glünicke îl boteză Matatia, ca să aibă un nume vrednic de Aristocraţia aflată pe punctul de a renaşte, deşi se gândise şi la Matusalem, Matei, Matrix sau Matilda. Într-un final, decise că Matatia aminteşte îndestul şi de demnitatea preoţească, fiind, totodată, şi-un nume apropiat de regalitate, astfel că autoturismului îi rămase acest nume.

Când, la noua benzinărie, domnul Chihleanu achită spălatul maşinii şi-un plin, tanti Florica nici nu bănui, încasând banii, către ce aventuri nemaiauzite se îndreaptă domnul Chihleanu la volanul autoturismului său, deşi faptul că acesta-şi cănise barba şi se îmbrăcase în rubaşcă ar fi trebuit să-i dea de bănuit.

.

Cu râvnă pentru reînvierea Aristocraţiei: Alex Mazilu, Dependent de fotografie, Vladimir Ionaş, Scurtul, Adrian Voicu, Geeo, Ragnar, Simona Ionescu, Melami, Pucca, Elisa, Ivona Boitan, George Valah, Piperusha, Călin Hera, Cati Lupaşcu, Geocer, Ziarul, Simion Cristian, Gabriela Savitsky, Teo Negură, Gând licitat, Gabi123, Supravieţuitor, Consiliul Naţional al Blogosferei, Umograf, Cristian Lisandru, Dumitru Agachi, Blonda deşteaptă, Gabriellajoy, Cosmin Ştefănescu, Zâna, Daurel, Vlady, Gabitzu, Madi, Nataşa, Adele Onete, Tanya, Oplisme, Ada Pavel, Societate, Ana Usca, Orfiv, Cristian Dima, Ioan Sorin Usca, Deea, Tequila, Hobbitu, Carmen, Mirela Pete, Caius, Theodora Marinescu, Onu, Carmen Negoiţă.