Pictură de Mirela Pete

Dimineaţă de Septembrie

Zorii păreau a făgădui o zi liniştită, cu soare mulcom de toamnă filtrat prin nori, astfel încât întreg văzduhul să fie un glob auriu. Meliferia se deşteptă bine dispusă. Avu un vis în care, alături de Bozzor, se tăvălea prin flori de salcâm. Risipei se dedă Florarul – îi declamă curtezanul care, datorită ochilor compuşi, îi apărea reginei în mii de chipuri. „Să-ţi vezi iubitul multiplicat, când n-ai altă treabă decât să te zbengui prin calicii înmiresmate, este o binecuvântare. Mai naşpa e de lucrătoare! Le va fi venind greu să aleagă imaginea corectă… Poate, se ghidează după alte simţuri” – îşi zise matca, tot în registru oniric.

Adevărul este că o singură dată apucă Meliferia să privească cele din afara unui stup, atunci când roise la numărul 48. Numerotarea stupilor, de altfel, era un detaliu socotit ca prisoselnic, alegerea noului aşezământ urmând altor raţiuni: întâi, stupul era liber, apoi, beneficia de umbra unei coşmelii ridicată în apropiere, îndată după prânz. Cum aceea fusese singura ieşire şi se nimerise în vremea înfloririi salcâmilor, floarea de salcâm era un leitmotiv al viselor sale ulterioare, alături de Bozzor, care-şi împărţea însă locul în imaginile nocturne ale reginei şi cu alţi trântori, în vreme ce salcâmii deţineau exclusivitatea, restul decorului oniric putând fi numit, în mod generic, vegetaţie, totul fiind un halo verzui indistinct.

Într-un potir din ceară, reginei i se aduse obişnuita miere de dimineaţă, iar Meliferia salivă, anticipând mireasma florilor topită în dulceaţă. Gustând, însă, avu o surpriză: „Produsul e consistent, dulce şi… atât! Parcă ar fi sirop de zahăr! N-are nicio aromă!” Insistă, totuşi, luând din nou din potir şi purtând stropul chihlimbariu pe cerul gurii. Aceeaşi pastă insipidă!

– Ce miere-i asta? – îşi întrebă curtea. Din coada şoricelului? Bine că nu vă apucă să faceţi miere din iarba mâţei! Unde-i mierea de salcâm?

– S-a terminat, suntem în septembrie, doamnă… – explică Evbizia.

– Atunci, aduceţi-mi de tei. Ăla înfloreşte târziu…

– Nu chiar atât de târziu, doamnă! Prin iunie, e gata înflorit. Or, acum e septembrie, au trecut aproape trei luni… Apoi, mierea se şi zahariseşte dacă o ţii prea mult…

– Păi, anul trecut am avut şi-n decembrie. Aia de ce nu s-a zaharisit?

– Vedeţi, doamnă, acum e şi încălzirea asta globală… – medie şi Floralia.

– Acum, o să mă luaţi şi cu globalizarea? Poate-o să-mi aduceţi Coca-Cola! Plecaţi toate, sunteţi nişte incompetente!

Curtea se retrase, însă izbucnirea Meliferiei nu rămase fără urmări. În special Evbizia descria hexagoane de nervi, iar acul îi ţâşnea spasmodic, împroşcând venin. Nu doar antenele, ci şi toate cele şase picioare îi tremurau.

– Auzi! Noi, incompetente! După ce că am hrănit-o cu lăptişor de matcă, am pompat în ea polen şi nectar!… Şi ea, stă toată ziua tolănită cu trântorii ei şi mai face şi fiţe! Cică, miere de salcâm în septembrie! Bine că nu vrea şi la Ritz!

Deşi Apideea şi Floralia căutau s-o liniştească, sugerându-i ca, cel puţin, să bombăne mai în surdină („Vezi să nu te-audă!”), Evbizia nu se potoli, supărarea sporind ca un pârjol lăuntric:

– Şi dacă m-aude, ce? Ar trebui s-o las să se descurce singură câteva zile! Că, în afară de scula lui Bozzor, nu mai ştie nimic să găsească în stup! Aşa-i când, de cum ieşi din ou, ţi se aduc toate la nas…

Desigur, aici Evbizia apelă la o expresie aflată în circulaţie, albinele neavând un nas propriu-zis.