Foto: Alex Mazilu

Africa

Născute din aceeaşi mamă, lucrătoarele erau cam otova. În plus, conta foarte mult îngrijirea primită în etapa larvară. Astfel, oul din care urma să eclozeze viitoarea matcă era depus într-o căsuţă mai spaţioasă, larva fiind ulterior hrănită cu lăptişor de matcă, polen şi nectar. Viitoarele gardiene beneficiază de un adaos de polen, în vreme ce grosul larvelor era hrănit doar cu miere simplă. De aici, şi diferenţele de aptitudini ulterioare. Uneori, însă, se petreceau mici accidente. Astfel, de Ziua Albinei, tot poporul desfătându-se cu octavele Pettaliei, una dintre larve ajunse să se târască până la o grămăjoară de polen, beneficiind de un supliment alimentar neprogramat. Această aventură făcu ulterior ca lucrătoarea Polenia să aibă un fizic mai robust şi înclinaţii nesănătoase către visare. În acelaşi trup greoi, coabitau simţul datoriei şi dorinţa de-a cunoaşte lumi noi.

Fire aparte, Polenia se apropie doar de Corolia, cu celelalte surate având relaţii fireşti, însă reci. Nu ştim dacă şi Corolia va fi gustat din cele oprite, însă era la rându-i interesată de tot felul de lucruri, dându-se-n vânt după noutăţi.

– Aşadar, chiar există Africa! – concluzionă Polenia, după o discuţie cu prietena sa.

Despre Africa se făcu pomenire când cu alerta de gripă apicolă, dar cele mai multe uitară denumirea îndată după ce s-a rostit.

– Fireşte că există! Acolo-i tot timpul vară, şi-s atâtea flori încât mierea aproape că se face de la sine… Şi e un izvor din care dacă bei trăieşti câţiva ani, adică o veşnicie!…

– Şi pe unde vine Africa? – se interesă Polenia.

– Ei, e destul de departe…

Printr-o fantă a stupului, Corolia îi arătă:

– Dacă o iei încolo peste câmp, ajungi la o livadă. Treci de ea şi vine un câmp, pe urmă un loc cu lucruri mari, unde stă un om cu un cal. Treci şi de lucrurile mari şi după aia vine Africa…

Polenia se foi întreaga noapte ce urmă şi, într-o dimineaţă de Octombrie, porni către Africa. Ar fi de prisos să descriem drumul parcurs – altfel decât minimal -, deoarece, albinele percepând imaginile şi culorile diferit decât o facem noi, am risca să denaturăm toate trăirile albinei. Ajunse destul de uşor la livadă. Aici, alese să zboare pe deasupra copacilor, ca să nu rătăcească, ajungând astfel la lucrurile mari, în fapt un sat. Nu era niciun om acolo şi nici calul amintit. „Or fi legende! Dar, dacă şi Africa e doar o legendă? Sau voi fi depăşit-o? Nu, că acolo-i plin de flori, mi-aş fi dat seama!”

După lucrurile mari se făcu din nou câmp, astfel că Polenia îşi continuă zborul, atentă la apariţia unor eventuale flori. Peste vreun ceas, după modul nostru de-a măsura timpul, albina zări lucruri foarte mari, apropiindu-se de oraş. „Acolo o fi!”

Pornindu-se, însă, ploaia, zborul îi deveni tot mai greoi şi, căzând pe groapa de gunoaie a oraşului, Polenia mai apucă să-şi spună: „Nu există Africa!”

Îndată, inima ei măruntă încetă să mai bată.