Foto: Alice Drogoreanu

Deşi ar putea să pară surprinzător acest amănunt, în clasele gimnaziale eram, cu toţii, însetaţi de cunoaştere. Aşteptam cu nerăbdare predarea de noi cunoştinţe (mai cu seamă că aceasta marca, aproape întotdeauna, încheierea verificării şi notării), şi urmăream cu maximă atenţie explicaţiile profesorilor, interesaţi în mod predilect de numele proprii cu rezonanţe mai hilare. Aşa se face că nume dificile, precum Nabucodonosor, Popocatepetl, Asurbanipal ori Parpangel, erau repede însuşite de către noi şi, pentru a nu le uita, le găseam îndată şi-o aplicaţie practică, poreclindu-l pe colegul nostru Caius cât mai extravagant cu putinţă. Cititorul atent va fi înţeles că-l numim pe Caius coleg într-un sens foarte larg, aceasta datorându-se în special faptului că era înscris în aceeaşi clasă cu noi.

Orice nouă supranumire batjocoritoare este însoţită de suferinţă, dar, scurgerea timpului atenuează profunda ruşine resimţită iniţial, făcând să te obişnuieşti cu orice poreclă. Pentru a preîntâmpina acest neajuns, schimbam periodic poreclele lui Caius, călăuziţi în nobila noastră activitate de către dascăli vrednici, adevărate făclii călăuzitoare pentru tinerele generaţii. Aşa se face că, în timpul câte unei ore de curs, aflând noi o inedită denumire cu aparenţe comice, gen Arheopterix, zâmbeam dintr-o dată mulţumiţi, în vreme ce Caius lăsa bărbia-n piept şi începea să plângă. Evident, această atitudine a sa irita profesorii, întrerupând ore care decurseră atât de frumos până la ieşirea necontrolată a aşa-zisului nostru coleg. Iritarea cadrelor didactice devenea nefăţărită supărare atunci când le atrăgeam atenţia că, încă din recreaţie, Caius s-a lăudat că va plânge programatic, doar ca să deranjeze ora. Cunoscând aceste detalii, devine explicabil de ce turbulentul elev avea, trimestrial, nota la Purtare scăzută (era, oricum, mai mare decât la obiectele propriu-zise).

Cam la începutul clasei a şaptea, Caius avu un puseu hormonal, năzărindu-i-se că o iubeşte pe-o colegă de clasă. Aceasta, Alina pe numele său, fireşte că nu-i dădea nici o atenţie, iar Caius credea uneori că suferă din acest motiv. Această stare confuză l-a făcut să-mi solicite serviciile, eu având un anume ascendent moral, deoarece deja fumam ţigarete, în vreme ce Caius încă fura dulciuri din prăvălii. Explicându-mi în ce constă distorsiunea sa sufletească, concluzionai că stilul epistolar este cel mai nimerit în cazul de faţă, angajându-mă să-i alcătuiesc Alinei câteva stihuri expresive, pe care colegul să le transcrie apoi şi să i le trimită (deşi îi imitam şi eu foarte bine scrisul, dar aceasta nu trebuia s-o afle!). Aşadar, m-am apucat de creaţie, folosind dificila tehnică a acrostihului:

Amărăciune îmi îmbie dimineaţa!

Luna-i un ghem de praf pe cerul clar…

Inima-n piept se zbate în zadar,

Nevolnică mi-e, fără tine, viaţa,

Asemeni unui traumatism testicular!

Caius aprecie poezia ca faină.

– Dar, ce-i acela traumatism testicular? – mai ţinu să afle.

– Ceva metafizic… – răspunsei la repezeală şi, din fericire, nu mă iscodi mai mult.

Poezioara a fost expediată, efectul neîntârziind să apară. Dacă, până de curând, Alina îl privise pe Caius cu o indiferenţă marcată de uşoare tuşe de dispreţ, acum ajunse să-l vadă cu oroare, aşa cum adeseori se întâmplă în viaţă.

Tot în acea perioadă, îi găsisem lui Caius o nouă poreclă, spunându-i Evanescentul. Termenul îl găsisem într-un dicţionar, profesorii neavând, de data aceasta, nici un fel de contribuţie. Prin evoluţie (sau involuţie) semantică, curând aveam să-l strigăm ori să-l pomenim pe josnicul nostru coleg Eva, fără legătură, însă, cu personajul biblic omonim.

Pe când purta Caius această nouă poreclă, clasa noastră a susţinut o partidă de fotbal la care asistară şi fetele. Într-o scurtă şedinţă dinainte de meci, l-am sfătuit pe Puiu, căpitanul echipei, să-l introducă şi pe Eva pe post de fundaş, ca să avem pe cine da vina pentru înfrângere şi să nu ne facem de rahat în faţa gagicilor (statistica demonstrând că, de regulă, luam cafteală când jucam cu cei din D).

Fetele făcură o atmosferă plăcută, Eva fiind un fel de vedetă. De câte ori mingea se izbea de el ca de un zid, mica noastră galerie însoţea evenimentul cu scandări ironice. Eva era roşu în obraji, dar aceasta se putea datora şi efortului căci, căutând să se facă remarcat, alerga pe tot terenul. La un moment dat, o minge înaltă se îndreptă către Eva. Acesta, concentrat, o urmări aşa cum vânătorul îşi supraveghează prada. Întreaga lume dispăruse, iar Eva nu mai zărea decât cerul albastru deasupra şi mingea roşie pe care trebuia s-o lovească cu fruntea, spre a-şi dovedi calităţile sportive. Când tocmai era pe punctul de a lovi mingea, din greşeală, presupun, Puiu îi scăpă un picior în cur, stârnind o ilaritate generală. Spre ghinionul său, Eva ripostă, astfel că se pomeni, pentru obrăznicie, şi cu ghiozdanul azvârlit peste gardul şcolii. Neînţelegând că trebuie să se potolească, mai încasă şi-o lovitură de genunchi, extrem de bine plasată. Meciul continuă mai apoi fără turbulentul coleg, iar noi am reuşit să pierdem la un scor rezonabil.

Către seară, Eva se afla, pentru consult, la un cabinet medical din oraş. După o cercetare amănunţită şi, fireşte, umilitoare, medicul stabili diagnosticul:

– E limpede! Ai suferit un traumatism testicular…

„E metafizic!” – gândi Eva, mulţumit pentru moment de propria-i persoană.