Foto: Alex Mazilu

.

9.

 

„E un tumult de glasuri viaţa. În pădure

E linişte. E linişte de-atâta viaţă[1].”

Domnul plutonier-major Onicikov recită, plimbându-se prin încăpere, în vreme ce maiorul Melatov se dezmorţea într-un colţ făcând rotări de cap.

– De obicei, asasinii îşi duc victimele în locuri cât mai îndepărtate… – medită plutonierul. De pildă, în pădure. Dacă tai un cadavru în bucăţi, logic ar fi să transporţi… elementele componente undeva, nu să adormi pe treptele unui bloc, la nici cinci minute de mers pe jos de locul crimei…

– O fi fost obosit – presupuse maiorul Melatov, dezbrăcându-şi cămaşa şi rămânând în maiou.

– Mda, a necesitat ceva efort ca s-o tranşeze pe doamna… – admise Onicikov. Ţi-a luat mult timp? – îl întrebă pe Sorin, care tremura pe-un scaun, privind fascinat la maior.

– Aproape o zi, am mers câţiva kilometri pe-o ploaie torenţială… – răspunse suspectul, după ce se dezmetici.

– Lasă plimbările, eu te întrebam despre crimă! – tună domnul plutonier-major, în vreme ce Melatov continua să se dezmorţească.

Acuzatul, deşi petrecu noaptea în condiţii satisfăcătoare, amuţi năuc, nepărând să-şi fi revenit. Melatov interveni:

– Citisem într-o carte că, deseori, la prima omucidere săvârşită uiţi detaliile pentru o vreme, mintea refuzând să accepte fapta comisă… Aici, însă, avem metode să te facem să-ţi reaminteşti… – îi spuse acuzatului, pe un ton blând.

– Dacă-a tăiat-o pe doamna în nouă bucăţi, ăsta nu-i un debutant… – opină plutonierul. Cine ştie câte omoruri mai are el pe conştiinţă?!…

– Eu nu-i înţeleg pe ăştia! – medită maiorul. Când te poţi bucura de libertate, de-o bere, să te plimbi, să călătoreşti, alegi să stai aşa, câteva zeci de ani, într-o cămăruţă cu un gemuleţ cu vedere spre nicăieri…

Sorin se gândise, până atunci, doar la bătaia care părea inevitabilă. Dintr-o dată, perspectiva unei vieţi după gratii îl cutremură lăuntric.

– N-am omorât-o eu! – urlă.

– Nici noi… – răspunse, calm, plutonierul. Zici că doamna-i scriitoare… Am văzut că tu nu le prea ai cu Literatura… O urai pentru meseria ei? Şi strada aleasă pentru omor poartă numele unei poete… Probabil acest detaliu te-a făcut să te pierzi cu firea şi, apucând un obiect contondent, i-ai aplicat doamnei prima lovitură… Văzând-o căzută, dintr-o dată ai resimţit – ca o arsură – întreaga mânie acumulată în ani, ştiind că stai împreună cu o scriitoare celebră, iar tu eşti un biet semidoct agramat… Atunci, orbit de furie…

– Să nu facem, totuşi, presupuneri! – propuse maiorul Melatov. Mai corect ar fi să ne spună dumnealui totul… Nu? – îl întrebă pe anchetat.

Căutând să se adune, Sorin începu să bâiguie:

– În clasa a doua primară, am găsit o scândurică… Cum mi-a plăcut, am luat-o acasă şi, apoi, o purtam tot timpul cu mine. Într-o zi, câţiva băieţi din clasă mi-au furat scândurica şi…

După ce-l privi uimit o vreme, maiorul Melatov se răsti pentru prima dată în acea zi:

– Bă! Aici eşti la Poliţie, nu la psihanalist! Nouă să ne spui cum ai comis crima! Sau îţi pare că semăn eu cu Freud? Zii! Semăn cu Freud?…

– Nu… – murmură acuzatul.

Melatov, brusc, se înveseli, adresându-se colegului său:

– Auzi, cică nu semăn?… Atâta-ţi trebuia să zici că semănăm!… – rosti cu bonomie către anchetat.

Domnul plutonier-major Onicikov nu savură gluma în exces, fiind deja preocupat de unele detalii tehnice:

– Aş zice ca, mai bine, să-l legăm de stâlp. Altfel, se tot îndoaie când îl loveşti în stomac, cum făcea ăla care-a mierlit-o luna trecută…

– Îl reechilibrez eu… – aprecie maiorul ca excesivă măsura.

– Bun – admise Onicikov -, dar iarăşi îi spargi nasul…

– Acum, asta e! Că, doar n-a venit la frizer… Îl repară doctorii, că de aia fac ei atâta şcoală…

– Dar, am zis totul! – strigă din nou Sorin.

– Ei, poate-ai mai omis unele detalii… – făcu blajin maiorul.

Pe această replică, pătrunse în încăpere domnul colonel Pencev şi, cu o privire scurtă, dădu de înţeles celor doi că ar vrea să le spună ceva mai delicat. Apoi, într-un colţ al încăperii, le comunică pe ton scăzut:

– În parte, povestea tipului s-a confirmat. Chiar a fost la hotelul Parfumierul năduşit, fiind exacte şi celelalte detalii povestite de el, cu soţia care a plecat, cu acvariul, cu telefonul care-l chema la Varna… Mai mult, s-a recoltat din cameră o mostră din părul doamnei şi, în mod categoric, e o altă persoană decât victima…

– O fi dus ăsta vreo curvă-n cameră… – propuse maiorul Melatov o soluţie de compromis.

– N-a dus… Tot personalul a confirmat că-i părul doamnei. E vopsită ca o cioară şi are părul lung şi firul întins. Victima era creaţă, tunsă scurt, şi vopsită-ntr-un fel de-oranj… Cum ăsta n-avea nici sânge pe el, cred că l-am cam reţinut degeaba…

– Păi, eu sunt încălzit oricum… – se arătă dispus Melatov. Poate-l facem să spună cu ce treabă era prin Albena…

– Termină, băi, că a spus!… Dacă socoteşti cât îi ia să facă drumul din K. şi până aici pe jos, cât s-a mai învârtit a moaca prin staţiune, nu-i rămânea vreme să comită crima…

– Dar, cât îţi ia să omori un om? – se încăpăţână Melatov. I-ai tras una şi… gata, s-a dus!

– Da, băi, însă aici avem o tranşare a victimei! Asta-ţi ia timp…

– O fi venit cu vreo maşină şi doar ne minte că a făcut drumul pe jos… – insistă maiorul, dar colonelul Pencev îi făcu semn să înceteze.

– Duceţi-l în celulă şi mai vedem ce facem cu el… Poate aranjăm să-i tragem măcar o amendă contravenţională, pentru vagabondaj… Doar n-o să ne umilim în faţa unui străin!

Cu acest punct de vedere fură de acord şi subordonaţii, chiar dacă maiorul Melatov încă regreta că se încălzise în zadar.

– Ei, poate că sunteţi obosit! – se adresă colonelul reţinutului. Vă vom duce în camera dumneavoastră, vă mai odihniţi, mâncaţi ceva, iar mai încolo, sau mâine, vom vedea cum rezolvăm problema…

Luat prin surprindere, Sorin se gândi că acesta este doar un mod eufemistic de a se da semnalul de început al torturii şi fu cuprins de-un tremur aproape convulsiv. Văzându-se din nou în celulă, se trânti pe pat, blestemându-şi inspiraţia de a alege K. pentru petrecerea concediului şi de-a se fi plimbat prin Albena.

„Bine, cel puţin, că sunt singur!” – găsi, totuşi, o palidă consolare în tot acest nefast concurs de împrejurări. Curând, i se aduse prânzul. Cum în ţara de baştină nu trecuse prin experienţe similare, piteşteanul mâncă fără tentaţia de a face comparaţii, bucatele părându-i suficient de gustoase pentru un aşezământ atât de lugubru.

[1] Începutul poemului În pădure de Vania Petkova (n. 1942).

.

Recomandări: Deyya, Gabi, Gabriela Raza, Lili, Schtiel.