Pictură de Mirela Pete

Din motive care mă privesc, am părăsit localul odată cu lăsarea serii şi-am coborât treptele până la poartă. Aici, printr-o întâmplare, un individ mi-a întins cheia. După ce-am descuiat, l-am lăsat în urmă, străbătând singur tunelul până la han. În incintă, puţină lume, însă m-am bucurat să-l revăd pe Radu.

– Salut – îmi spuse -, ai venit şi tu?

– În trecere… Mă întrebam de ce nu mai dai pe la Dinar…

– Ei, ce să tot vin pe-acolo?… Aceleaşi discuţii, aceleaşi bancuri, aceleaşi figuri…

Avea dreptate, simţisem la fel când am decis să plec.

În han, n-am luat nimic, căci am hotărât să străbatem noaptea de Mai, fără o ţintă precisă. Ajungând într-o piaţă largă, mulţime mare se îmbulzea, dar părea că nimeni nu vorbeşte nimănui şi că, deşi puhoiul curge cam în aceeaşi direcţie, mişcarea sa nu ar avea vreun sens. Astfel de senzaţii ne încearcă uneori, însă ele pot fi subiective. Într-o vitrină, Teodosie cânta lieduri şi, cum nimeni nu-i dădea atenţie, l-am luat cu noi. Fireşte, s-a bucurat de revedere.

În pofida lunii pline, pădurea era lipsită de orice poezie, astfel că am străbătut-o în tăcere până când am dat de o apă.

– De unde-a mai apărut râul ăsta? – întrebă Teodosie. Că nu era aici…

– De unde?… – răspunse Radu destul de ursuz. De unde-o fi, treaba e că trebuie să-l traversăm… Cred că cel mai bine ar fi să o facem cu barca.

Cum n-am avut obiecţii, am ajuns la malul celălalt folosindu-ne de barcă, fără a purta discuţii de prisos cu vâslaşul. Obişnuit de prin cârciumi, i-am dat ceva mărunţiş în final.

Câmpia avea o patină argintie, dar ne-am văzut de cale, găsind strălucirea ei ca fiind monotonă. Ne-am bucurat să ajungem la o altă poartă, unde ne întâmpină o femeie între două vârste, a cărei descriere ar fi obositoare pentru cititor şi, probabil, ofensatoare pentru doamna în discuţie:

– Iar aţi venit? – ne întrebă, măcar că nu ne aminteam nici de dumneaei, nici de locaţie. Intraţi, da’ să nu faceţi mizerie şi să nu vă apucaţi de băutură, că-i zic lu’ domnu’ Costion.

Am îngăimat ceva, măcar că vorbăria ei ne-a părut fără sens, şi-am intrat într-o sală de clasă în care ne-am odihnit. Podelele erau frecate cu motorină, iar băncile, batante, cam ca prin anii ’60, evident ai secolului trecut. Curând, începură să sosească şcolarii.

– Ăştia noaptea vin la şcoală? – întrebai.

– Nu, vin normal, doar la noi e noapte – răspunse Radu.

Cu toate că nu-mi era clar de ce, în acelaşi spaţiu, pot fi momente diferite ale zilei pentru unii şi pentru alţii, asta în cazul că ne aflam în aceeaşi zi, n-am dat foarte mare importanţă acestor amănunte. În vreme ce copiii îşi începuseră ora de curs, am privit recuzita din sală, atrăgându-mi atenţia un carton atârnat pe perete, cu inscripţia: Ce e rău nu e bine! „Simplu şi la obiect” – gândii.

Sosind recreaţia, am decis să ne continuăm drumul. Cum doamna ce ne primise nu se afla pe-acolo, am ieşit în uliţă fără a ne mai conduce cineva. Luna dispăruse între timp, astfel că am orbecăit mai apoi prin locuri despre care nu pot spune mare lucru.

Curând, însă, în Răsărit se iviră aburii lăptoşi ai dimineţii.