Desen de Gabriel Pacheco

XXVI

Cum băuturile continuau să sosească, fără a zăbovi excesiv pe mese ori în carafe, socotii potrivit să continui seria basmelor cu personaje absente, pentru a evita ironiile deplasate şi inerentele certuri:

Cenuşăreasa

Socotesc povestea Cenuşăresei ca fiind îndeobşte cunoscută, astfel că nu voi mai plictisi cu redundanţe. Foarte pe scurt, în basm se arată cât de bine te poţi simţi când ai pe cine persecuta, dar şi aceea că, uneori, lucrurile pot scăpa de sub control şi lua o întorsătură nasoală…

Dar, dacă oarecând, până să se precipite evenimentele, a mai fost, totuşi, puţin amuzament, sunt şi persoane care, prin construcţia lor, fac aproape imposibilă orice jubilare în ceea ce le priveşte. Astfel sunt vărsătorii de februarie pe care, măcar că ai vrea să-i persecuţi, îţi cam lipsesc mijloacele practice prin care să realizezi acest nobil deziderat.
Între vărsătorii de februarie cei mai cunoscuţi se numără (nu, nu Gică Hagi!) Rebecca[1]. Aceasta şi-a torturat, prin firea sa liberă şi limba cel puţin ascuţită, dacă nu chiar spurcată, încă din copilărie bunica, mama şi sora. Când într-o familie sunt toţi componenţii cât de cât normali, recalcitrantrul este sancţionat fiind repartizat la feluritele corvezi casnice, până-i vine mintea la loc. Cu vărsătorii de februarie, însă, chestiunea e mai dificilă deoarece, fără să le-o ceri, se apucă să gătească, să dezinfecteze, să măture ori să aspire, să lustruiască, să brodeze, să facă cumpărături şi multe, multe altele… Când zici că or fi ostenit, o iau de la-nceput, iar în răstimpuri te mai gratulează cu câte-o vorbă. Nu-ţi mai rămâne decât să-i suporţi aşa cum sunt şi, din când în când, să mai zici şi tu, mai mult ca să te autoamăgeşti, câte ceva:

– Da’, mai taci odată din gură!

Ori:

– Bine că le ştii tu pe toate!…

Şi alte stereotipuri din astea care, oricum, nu rezolvă fondul problemei.

Ajunşi adulţi, vărsătorii de februarie, asemeni multor semeni aparţinând şi altor zodii, încearcă să socializeze sau, ca să nu deformăm realitatea, ies în lume.
După acest şablon, a ajuns şi Rebecca la o petrecere la care un voinic se băgă imediat în seamă, recomandându-se:

– Domniţă, permiteţi să mă prezint. Amorăriţei. Flavius Amorăriţei. Numele meu vine de la Amor…

– Vine de la dracu’! – punctă Rebecca. Vine de acolo că o morăriţă a tras cândva un bastard… În fine, nu cred c-o fi fost chiar mă-ta…

Cavalerul înghiţi în sec şi se gândi să schimbe subiectul:

– Nu ieşim puţin afară? Aici, iată, e şi fum, plus muzica asta… E ceva tâmpit să ţopăi pe astfel de muzică!

Rebecca simţi că i se face milă, astfel că replică:

– Dintre două tâmpenii posibile, îmi pare mai raţional să ţopăi…

Flăcăul, după două rateuri, decise să treacă la terapia de şoc:

– Sunteţi foarte, foarte frumoasă!…

– Mulţumesc. Păcat că nu-ţi pot răspunde cu acelaşi compliment… – răspunse vărsătoarea, privind rece în odaie, după vreun cunoscut rătăcit.

– Dar, frumuseţea-i trecătoare… – continuă individul meditaţiile.

– Asta ai constatat-o pe mă-ta, ori pe doamna? – întrebă noua Cenuşăreasă oarecum mecanic, căci nu părea dornică de a primi un răspuns.

– Totuşi – insistă nărodul -, constat la dumneavoastră anumite lacune comportamentale şi logice…

– Logic că le constaţi, nu eşti primul… – spuse ea, privind la ceas, după care continuă: E miezul nopţii, trebuie să plec.

Şi, în parfumul nopţii de primăvară, Rebecca porni către casă, ca să ceruiască parchetul şi să mai pună-n rânduială una-alta…

Profitând de scurta absenţă a noii Cenuşărese (numită astfel în mod oarecum impropriu), bunica, mama şi sora se mai uşurau, imaginând o lume mai bună:

– Ei, dacă lumea ar fi un blog, am mai avea ce să-i facem şi ăsteia. Pe blog, totuşi, mai poţi să banezi, mai scoţi din blogroll, mai tragi o vorbă de dulce… Da’ aşa?…

Oftând, concluzionară:

– Ce să-i faci? N-ai ce-i face…

…

Imitând vorbirea subalternei, Crina găsi o posibilă aplicaţie basmului, adresându-se Marietei:

– Care dacă ai fi şi tu Vărsătoare de Februarie poate te-ai achita mai conştiincios de sarcini…

„Care să mă pupi undeva, cotoroanţo!” – gândi femeia de serviciu.

– Aaa! Gândeşti necuviinţe? 5%… – conchise directoarea.

[1] Rebecca Mohl, bloggeriţă din Timişoara.